2 noiembrie 1916. Ziua morţilor, în calendarul religios catolic. România intrase de numai câteva luni în războiul mondial şi la porţile Bucureştiului băteau armatele germane, părea că înfrângerea este aproape. Însă în aceste zile, regina Maria nu era interesată de nimic mai mult decât de soarta celui mai mic dintre fiii ei, micul Mircea. De câteva luni era grav bolnav de febră tifoidă, epidemie care a cuprins întreaga ţară în anii războiului care a urmat. Acum, îl lovise pe cel mai mic dintre fiii regilor României, în vârstă de numai 3 ani.
În această zi mohorâtă şi rece de toamnă târzie, regina nota în jurnal aproape cu înverşunare, prevestind sfârşitul zilei: „Nici un semn că ar fi conştient, ochii îi sunt în continuare ca de mort. Nu mai ţipă, dar de câteva zile are o mişcare continuă a maxilarului, clănţăne şi scrâşneşte din dinţi“, nota în cursul dimineţii. La orele prânzului, a revenit la jurnal pentru a puncta doar atât: „Cred că se duce. Doctorii nu spun nimic, dar eu aşa cred…“, aşa cât să poată să justifice apoi că ea, mama lui, a ştiut mai bine ce se petrece. Şi a insistat câteva ore mai târziu: „Se duce, acum sunt sigură că se duce… în curând…“. O repetiţie care nu se traduce decât prin disperare şi neputinţă. În final, la ora 9.00 seara, prinţul Mircea a murit, cu mâna în cea a mamei sale.
În afară de regină, cei mai afectaţi de dispariţia lui Mircea au fost Ileana şi Carol. Profund marcat de moartea fratelui celui mai mic, Carol scria în jurnal: „Aşa a părăsit el locul unde a râs şi a plâns pentru ultima oară. Pentru mine, momentul în care mortul părăseşte casa este cel mai cumplit“. În amintirea lui, Carol l-a numit pe primul său copil, născut din relaţia cu Zizi Lambrino, Mircea Carol. Pe de altă parte, Ileana fusese mult mai apropiată de micuţ. Diferenţa de vârstă dintre ei era de numai patru ani – el se născuse pe 13 ianuarie 1913, iar ea, în 1909 – aşa că găsiseră unul în celălalt un bun companion de joacă. Erau de nedespărţit.
Sursa: Historia.ro
