Despre Titu Maiorescu, Emil Cioran spunea: „un profesor mare şi onorabil pe care memoria naţională îl va împinge cu timpul tot mai spre periferie” (Schimbarea la faţă a României).
Titu Liviu Maiorescu a fost una dintre personalităţile marcante ale României sfârşitului de secol XIX şi începutului de secol XX.
Maiorescu a fost scriitor, parlamentar, profesor, academician, avocat, critic literar, estetician şi filosof roman; a fost membru fondator al Academiei Române. Iar, între anii 1912-1914, a fost prim-ministru al României.
Titu Liviu Maiorescu s-a născut la Craiova (15 februarie 1840), părinţii săi fiind Ioan Maiorescu – fiu de țăran transilvănean din Bucerdea Grânoasă, care avea studii făcute la Blaj, Pesta şi Viena, fiind teolog prin formație și care predase ca profesor la Craiova, Iași, București, Cernăuți, impunându-se ca un nume cu rezonanță în procesul de formare a învățământului românesc modern – şi Maria Popazu, sora cărturarului episcop al Caransebeșului, Ioan Popazu, de origine aromână.
Titu Maiorescu a înființat, în anul 1863, împreună cu Iacob Negruzzi, Petre P. Carp, Vasile Pogor si Th.Rosetti, societatea literară și culturală „Junimea”. În 1867, apare revista al cărui fondator este – „Convorbiri literare”. Din anul 1867, Maiorescu are și calitatea de membru fondator al Societății Academice.
Maiorescu a fost autorul celebrei teorii sociologice a “formelor fără fond”, el fiind cel care a pus bazele “junimismului” politic – fundația pe care s-au constituit operele marilor noştri scriitori – Slavici, Creangă, Eminescu.
În plan politic, Titu Maiorescu a avut orientare conservatoare și a ocupat atât funcția de prim-ministru, cât și pe cea de ministru de externe atunci când s-a semnat tratatul de pace de la București, act prin care România primea Cadrilaterul.
Un subiect discutat este legat de averea lui Maiorescu, un fond material solid care nu provenea din scris, din mediul universitar sau din activitatea politică.
Titu Maiorescu era interesat și participa la evoluțiile economice, el fiind procuratorul domnilor G. Dallemagne și H. Müller, proprietarii fabricii din cătunul Lăculețe (lodeni, județul Dâmbovița).
Conform unor cercetători ale arhivelor, există documente, datate februarie 1888, în care se arată că scriitorul este parte într-un proces în care el renunța la monopolul privind producția și vânzarea pulberilor militare, iar statul roman se angaja să plătească pentru capacitățile industriale o sumă de cca 1.600.000 lei aurplus și alte despăgubiri. Se vorbește despre o sumă era enormă, raportată la acele timpuri, și care afecta grav bugetul țării. De aici s-ar putea justifica nivelul de trai deosebit al profesorului și omului de litere și lipsa oricăror griji financiare.
Daca dorim să comentăm subiectul, putem pleca de la ideea că elitele intelectuale ale oricăror vremuri sau regimuri nu se dădeau (dau în lături) de la a scotea bani din orice activitate și nu se gândeau (gândesc) la nivelul de trai al maselor de al căror nivel de trai sunt responsabile. În documentele vremii nu există mărturii că respectivul “caz” ar fi fost verificat pentru stabilirea situației în care afacerea a fost sau nu în favoarea statului roman. În acest timp, însă, Titu Maiorescu este numit ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice (martie, 1888).
Interesant de observat, contractul ce are ca obiect renunțarea la monopolul privind producția și vânzarea pulberilor militare, cu tot ceea ce decurgea de aici, era semnat de o parte de către I. C. Brătianu, în calitate de Ministru de răzbel ad-interim, adică de un reprezentat liberal, și de cealaltă parte de către Titu Maiorescu, care era de orientare conservatoare. Respectivul document a fost aprobat de Parlament în aprilie, 1888.
Titu Maiorescu a avut doi copii, o fată, Livia, şi un băiat, Liviu (acesta, primul lui băiat, s-a stins după trei ani şi patru luni, de difterie). Puțin ciudat, deşi nu-i plăcuse onomasticul livresc ales de tatăl său, când i-a pus numele Liviu, Maiorescu transmite mai departe acest nume prin primii doi copii ai săi. Celui de-al treilea copil, Georg, născut, nelegitim, din năvalnica iubire cu Mite Kremnitz, a ţinut să îi pună numele său de botez, Titu, dar forma latinizată,Titus.
Cele două fiice ale Liviei, precum si nepoatele şi strănepoatele ei, şi-au pierdut urma în strainatate (Polonia, se pare), fără să rămână în România nici un descendent direct din originea lui Maiorescu.
Despre Titu Maiorescu, Al. I. Brătescu-Voineşti spunea: „O cutie cubică, de aur masiv şi ermetic închisă; cubică spre a nu se putea răsturna, de aur spre a nu rugini, ermetic închisă spre a nu pătrunde într-însa niciun bob de praf, aşa părea Maiorescu; când însă deschideai cutia găseai într-însa o comoară de duioşie şi de bunătate … când se vorbeşte despre dânsul, se insistă asupra inteligenţei lui sclipitoare, asupra vastei lui culturi, asupra neîntrecutului lui talent şi farmec de orator şi de povestitor, asupra minunatelor lui calităţi de profesor şi asupra spiritului lui de datorie; dar, din pricina discreţiei cu care el înţelegea să facă binele şi să-şi ascundă înduioşările, puţini sânt aceia care ştiu că pe lângă toate acele însuşiri, el mai avea şi pe aceea de a purta sub aparenţa unei firi reci şi echilibrate un suflet bun şi duios”.
Foto: Titu Maiorescu, 1 – fotografie cu dedicație olografă către Ioan Slavici; 2 – carte de vizită cu însemnare olografă
