E greu de spus ce anume atrage ori impresionează mai mult la Mănăstirea Sfânta Maria din Techirghiol: aşezământul ca atare, cu istoria sa recentă de supravieţuire şi ocrotire; veghea de dincolo de nefiinţă a părintelui Arsenie Papacioc, unul dintre marii duhovnici ai României, căruia mii şi mii de pelerini au avut privilegiul de a-i asculta învăţăturile (decedat în 2011, la vârsta de 97 de ani); liniştea fără egal care te împresoară la izvorul „Sf. Pantelimon“, în bisericuţa neagră din lemn ori contemplând micuţa chilie în care a vieţuit părintele, încercând să-i simţi urmele, taina, şoapta…
Mănăstirea nu are o istorie veche; naşterea aşezământului are însă o poveste zbuciumată. În urmă cu 85 de ani, în 1928, Miron Cristea, primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, cumpără, la Techirghiol, o vilă cu 16 camere, pe care o transformă în sanatoriu pentru clerul din întreaga ţară. După venirea la putere a comuniştilor, sub comanda lui Gh. Gheorghiu Dej, lider ce are totuşi meritul de a nu se fi pus cu toporul pe biserici, aceştia râvneau la averile mănăstireşti şi începuseră o campanie de confiscare a celor mai importante edificii.
Ca să salveze sanatoriul de pe malul lacului Techirghiol, patriarhul Justinian aduce, în 1951, de la stâna regală de la Sinaia, o bisericuţă din lemn, existentă şi astăzi, înfiinţând un schit de maici şi făcând din sanatoriu o anexă a schitului. Nu era o tactică în premieră.
O stratagemă asemănătoare s-a aplicat la reşedinţa de la Dragoslavele şi la sanatoriul patriarhal de la Olăneşti, bisericile din lemn „plantate“ aici salvând patrimoniul BOR şi ducând la naşterea unor lăcaşuri de cult mult apreciate de credincioşi.
Biserica din lemn a fost, practic, restrămutată. Iniţial a fost construită de obştea sătească din satul Maioreşti – Mureş. În 1934 a fost strămutată de regele Carol al II-lea la Pelişor, rămânând însă în paragină după cel de-al Doilea Război Mondial. Ulterior a fost adusă şi restaurată la Techirghiol. Declarată monument istoric şi mereu neîncăpătoare pentru pelerini, bisericuţa şi-a încheiat rolul de spaţiu pentru slujbe din anul 2009, când patriarhul Daniel a sfinţit Paraclisul cu hramul „Sf. Pantelimon“ de la demisolul bisericii noi, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului“, a cărei cruce de temelie a fost bătută de Preafericitul Teoctist în anul 2000. După 1990, în clădirile renovate şi extinse prin anii ’60 tot de patriarhul Justinian, s-a înfiinţat Centrul Social-Pastoral „Sf. Maria“, iar în cadrul acestuia funcţionează baza de tratament balnear „Sf. Pantelimon“, „doctorul fără arginţi“ al creştinismului, ocrotitorul medicilor, tămăduitorilor şi al bolnavilor. În incinta mănăstirii se află şi fântâna cu statuia Sf. Pantelimon, operă în bronz a renumitului sculptor Ion Jalea, adusă de patriarhul Justinian de la Spitalul „Sf. Pantelimon“ din Bucureşti, precum şi un muzeu mănăstiresc, realizat de maica stareţă Semfora Gafton, în colaborare cu istoricul Adrian Rădulescu.
Nimeni nu s-a aventurat să aprecieze cât de mult a contat în destinul aşezării monahale prezenţa, timp de 35 de ani, din 1976 şi până la ridicarea la Domnul, în 2011, a părintelui Arsenie Papacioc. La uşa chiliei sale erau tot timpul zeci de pelerini, veniţi să-şi găsească alinarea în vorbele duhovnicului; şirul de oameni s-a mutat azi la mormânt… Arsenie Papacioc, pe numele său civil Anghel, s-a născut la Perieţi, Ialomiţa.
A fost premiant cu coroană, dovedind, de mic, o inteligenţă vie şi excelând printr-o memorie rară pentru vârsta sa. Este înzestrat cu darul scrierii şi oratoriei, învaţă sculptura, publică eseuri şi poezii în revistele şcolare. În 1938, din cauza activităţii legionare, este arestat sub Carol al II-lea şi dus în lagărul de la Miercurea-Ciuc. Doi ani mai târziu este eliberat şi ales primar al Zărneştilor. În 1941 este arestat din nou şi condamnat la 6 ani de puşcărie, la Aiud. Aici, avându-l ca sfetnic în suferinţă de părintele Marcu de la Sihăstria, îi încolţeşte în inimă dorinţa de curăţire şi desăvârşire prin viaţa monahală.
Despre această perioadă de temniţă spune că a fost o grădină a raiului, fiindcă l-a apropiat de Dumnezeu aşa cum nu s-ar fi întâmplat în libertate. În 1946, după ce iese de la Aiud, este primit la Cozia, pe urmă predă educaţia civică la Turnu, ajunge la schitul Cioclovina, aproape de Tismana şi, în final, la Sihăstria, unde leagă o strânsă prietenie duhovnicească cu părintele Ilie Cleopa. În 1949 este chemat ca sculptor la Institutul Biblic din Bucureşti. Este călugărit la Mănăstirea Antim sub numele de Arsenie (omul lui Dumnezeu) şi începe să participe la întrunirile mistice ale „Rugului Aprins“, alături de oameni de înaltă trăire precum Vasile Voiculescu sau părintele Stăniloae. Se întoarce la Sihăstria, apoi este trimis la mănăstirile Calamfideşti – Rădăuţi, Agafton, Slatina-Suceava, unde stareţ era Ilie Cleopa. Stă doi ani în pustnicie, alături de părintele Cleopa, în Munţii Sihăstriei.
În 1958 este arestat pentru a treia oară. Este dus la Aiud. A fost bătut, torturat, înfometat şi ţinut în cea mai mare parte la „răcitor“, o celulă cu regim de exterminare. Oriunde se afla în închisoare îi spovedea pe deţinuţi, iar când era la răcitor o făcea prin morse. Este graţiat în 1964. Deşi un timp n-a fost primit la mănăstiri, apoi a trecut, ca stareţ, la Mănăstirea Cheia, din Prahova, iar din 1976 este numit preot şi duhovnic la mănăstirea de maici de la Techirghiol, de unde nu mai pleacă niciodată. Aici capătă faima de „duhovnic al neamului“.
Timp de 35 de ani mulţimi de credincioşi i-au trecut pragul chiliei, ca să primească binecuvântarea de la „purtătorul neasemuit de har“. Iar acum oamenii se reculeg la mormântul din curtea mănăstirii, unde aud încă îndemnul părintelui, care îi poartă spre Hristos: „Să iubim bine, să iubim frumos, să iubim rana şi pe cel ce a făcut rana.“
Sursa: lumeasatului.ro
