În ziua de 28 iulie 1906, pe străzile Bucureştiului a circulat prima ambulanţă, adică o trăsură cu cai şi cu un echipaj format din sergenţi de oraş, medicii interni şi sanitari, toți instruiţi de prof. dr. Nicolae Minovici, întemeietorul Societății de Salvare.
Sloganul Societății era ”Totdeauna tuturor, gata pentru ajutor”. Timp de 35 de ani, Serviciul de Salvare a fost condus de dr. Minovici, care l-a întreținut din propriile venituri și din donațiile oamenilor de rând.
Doctorul Nicolae Minovici era medic legist, cu studii de psihiatrie făcute la Berlin și la la Paris. (Prof. Minovici a fost și autorul celui dintâi tratat complet de medicină legală din regiunea Balcanilor).
Avea funcția de director adjunct al Institutului Medico-Legal din București, ceea ce îi dădea frecvent prilejul să vadă victime ale accidentelor, realizând și importanța intervalului de timp petrecut pe străzi după accidente, cazuri în care se observa evident lipsa totală de asistenţă sanitară de care aveau nevoie victimele acestor accidente.
Cele mai frecvente urmări ale incidentelor stradale erau hemoragiile, fracturile cu hemoragii, la care se cerea intervenție medicală imediată, pentru stoparea ori diminuarea pierderilor de sânge. Deseori, dr. Minovici văzuse cum un accidentat nu era luat de birjele care îl puteau transporta la spital, refuzul venind pentru că oamenii evitau să-și murdărească birja, astfel că cel accidentat era transportat de către pietonii mai inimoși care îl luau ca pe un sac, în condiţii foarte proaste şi, desigur, total neigienice.
Salvarea din Viena, inspirație pentru prof. Minovici
Văzând toate acestea și dorind să schimbe ceva, profesorului Minovici i-a venit ideea organizării, pentru prima data în București, a unui serviciu de ambulanţă.
Planul său a prins contur în anul 1906 când, cu ocazia expoziţiei internaţionale prilejuite de împlinirea celor 40 de ani de domnie ai regelui Carol I, a fost expusă şi o ambulanţă a Societăţii de Salvare din Viena. Dr. Minovici, când a văzut ambulanţa, s-a decis să facă tot ce putea pentru ca un astfel de autovehicul să existe și în Romania și să intervină după accidentele ce aveau loc pe străzi. Planul său a întâmpinat numeroase greutăți, și numai după ce a obținut si subvenţii a putut să construiască o ambulanţă, firma care și-a luat responsabilitatea să facă așa ceva fiind Rieber, un celebru atelier de construit trăsuri de lux…
Sloganul Salvării – „Totdeauna tuturor, gata pentru ajutor”
Astfel, prima ambulanță, făcută de Rieber cu un preţ derizoriu, pentru a-l ajuta pe doctorul cel ambițios, a fost o ambulanță trasă de… cai. Dar cel dintâi pas fusese făcut, și astfel se constituise prima Societate de Salvare, care a fost condusă timp de aproape 41 de ani de dr Minovici. Foarte interesant, finanțarea acestei Societăți de Salvare venea din ajutoarele prompte primite din donații, de la oamenii salvați care fuseseră victime ale unor accidente sau de oamenii instăriți care fuseseră martori la intervenția ambulanței, realizând că și ei puteau beneficia de o astfel de operațiune de salvare, într-o zi, dacă se menținea activitatea acestui Serviciu de Salvare.
Un exemplu edificator al modului în care societatea participa la binele colectiv este cel al modului în care a apărut primul sediu al “Salvării”: distinsa doamnă Cazzavillan, soţia directorului şi fondatorului ziarului “Universul”, care a dăruit Societăţii de Salvare un imobil în care să funcționeze, anume propria sa casă aflată pe Splaiul Independenţei.
În orice situație gravă, primul apel – la Salvare
Parcursul primului Serviciu de Ambulanță a fost spectaculos, încă din primii ani de activitate lumea constatând că, imediat ce era chemată Salvarea, aceasta venea imediat la faţa locului, în câteva minute. Se ajunsese ca oamenii, atunci când lua foc o casă – înainte să cheme pompierii – să cheme prima oară Salvarea, fapt care îi supăra mereu pe pompierii ce ajungeau la incendiu și găseau, acolo, ambulanţa Salvării. Acest lucru arată câtă încredere popular exista în aceste ambulanţe ale Salvării.
Scena intervenției Serviciului de Salvare arăta în felul următor: răniţii erau urcați cât se putea de rapid în ambulanţă iar acesta pleca într-un trap întins al cailor şi totodată într-un sunet de trompetă a sanitarului instalat pe capra trăsurii.
Plimbarea pacienților între spitale
Drumul ambulanței avea prioritate, prin ordinul prefecturii fiind stabilit ca atunci când Salvarea trecea să se dea la o parte toate maşinile sau trăsurile din trafic și să permit ambulanţei să treacă. După ce lua persoana accidentată, aceasta era transportată la un spital, prima opțiune fiind Filantropia. Însă, dacă acolo era foarte aglomerat sau nu erau medici disponibili, exista posibilitatea ca cel adus cu Salvarea să nu fie primit, ceea ce făcea ca ambulanţa, în trapul rapid al cailor, să plece spre Colentina. Dacă pacientul era refuzat şi la Colentina, se pleca mai departe la Colţea.
Evident, în unele situații – și nu puține – pacientul rănit avea hemoragie şi murea în ambulanţă, după trei sferturi de oră sau chiar o oră de transportat dintr-o parte în alta, de la un spital la altul. Şi, în această situație, ambulanţa îl ducea pe mort la Institutul Medico-Legal, acolo unde medicul legist era Nicolae Minovici. Astfel, acesta constat necesitatea existenței unui spital dedicat pentru accidente și a inițiat proiectul constituirii unui spital de urgenţă pe lângă Societatea de Salvare. În acest fel, răniții erau transportați direct la spitalul special, unde puteau fi imediat operați de medicul chirurg care era de garda și care se pregătea pentru intervenție de când era anunţat că ambulanţa pleacase la un accidentat. Apariția unui astfel de spital de urgenţă, anexat la Serviciul de ambulanță, a fost o realizare necesară și important, care a ajutat la salvarea vieţii a mii de oameni. Spitalul de urgenţă se numea “Spitalul de Urgenţă Profesor Doctor Nicolae Minovici”.
Primul Spital de Urgență
Pentru înființarea acestui spital, a fost necesară instituirea unei comisii compuse din reprezentanţi ai mai multor foruri cu putere decizională – toate ministerele, primăria, armata, poştai, chiar și căile ferate. Așa cum este păstrat în documentele vremii, dintre toate instituțiile implicate, numai Ministerul Sănătăţii a și susținut material apariția spitalului, cu suma de un milion de lei.
Trebuie spus că în spital era o curățenie cum greu se putea vedea altundeva, saloanele de tratamente erau organizate separat pentru femei și pentru barbați, existau săli de mese pentru pacienți și pentru cadrele medicale și funcționa o farmacie proprie instituției. Totodată, la parterul spitalului se afla o sală în care funcționa Școala „Samaritenă”, locul în care se predau cursurile speciale de prim-ajutor si asistență de urgență studenţilor şi surorilor.
În Spitalul de Urgență, asistenţa medicală, operaţiile şi tratamentele farmaceutice erau gratuite, însă mulţi din cei îngrijiţi aici, când plecau lasau câți bani puteau pentru fondul spitalului.
Mai mult, politica spitalului era de așa natură încât orice medic, care avea cazuri urgente, putea să vină noaptea cu pacientul său să-l opereze în sălile instituției, fără să fie necesar să plătească ceva.
Vremuri grele de război
În luna august a anului 1908, la Serviciul de Salvare s-a instalat primul telefon propriu iar în 1912 au apărut pe străzile Bucreștiului primele două ambulanţe auto au fost aduse de la Paris. La acea data, director general al Serviciului Sanitar era doctorul şi farmacistul Mina Minovici, nimeni altul decât fratele prof. N. Minovici.
Conform documentelor existente în arhive, în anul 1914 Salvarea a fost pentru întâia data solicitată de Guvern, pentru a ajuta în cazul posibilei intrării a României în război. Acesta a fost momentul în care s-a recurs la mărirea capacităţii de lucru a Salvării şi s-au organizat platforme de tramvai pentru transportul victimelor războiului.
La data de 27 August 1916 România a intrat în război şi, la până în luna noiembrie, Salvarea a transportat – conform documentelor Societăţii de Salvare, din gări, spitale şi locuri ale bombardamentelor – un număr de aproximativ 42.800 de răniţi.
Prof. Minovici şi Serviciul de Salvare s-au confruntat cu marea epidemie de tifos exantematic, organizând întreagă actvitate de combatere a ei.
Din păcate, în timpul războiului, în momentul retragerii germanilor, Serviciul de Salvare și Spitalul de Urgenţă au fost distruse în urma bombardamentelor și a fost necesar să fie reabilitate și chiar regândite ca locație. Pe tot parcursul războiului, fraţii Minovici au condus direct Serviciul de Ambulanţă.
Din păcate, după ce s-au efectuat reparațiile, acest antet care era chiar pe frontispiciul spitalului nu s-a mai instalat și pe cladirea refăcută.
