În lunga sa existență, Coiful de aur de la Coțofenești a avut parte de multe aventuri, despre care există doar parțial mărturii scrise.
În Arhivele Naționale ale României se păstrează documentele prin care această „piesă de o extraordinară valoare arheologică și istorică”, după cum a apreciat profesorul Ioan Andrieșescu, a ajuns în proprietatea statului român.
Iar dintr-un articol semnat de scriitorul Ion Marin Sadoveanu, care în acea perioadă era director în cadrul Ministerului Cultelor și Artelor, și publicat în revista „Rampa” din 28 aprilie 1929, aflăm povestea donării Coifului de aur de la Coțofenești de către Ion Marinescu-Moreanu, un negustor ploieștean.
Coiful a fost găsit de un copil în județul Prahova, pe malul Slănicului. Tatăl copilului, Alexandru Simion, fost camarad de arme din Primul Război Mondial cu donatorul, l-a vândut acestuia pentru 35.000 de lei.
Conștient de potențialul cultural al coifului de aur, Marinescu-Moreanu, „cu o prietenească și firească simplicitate”, l-a adus la Ministerul Cultelor și Artelor pentru a-l dona statului român. Prima expertiză a fost făcută de profesorul arheolog Ioan Andrieșescu, directorul general al Muzeului de Antichități, care i-a confirmat valoarea istorică și l-a inclus în patrimoniul muzeului.
Deși gestul lui Ion Marinescu-Moreanu a fost lipsit de gândul profitului, în toamna aceluiași an a fost despăgubit de Muzeul de Antichități cu suma pe care o oferise inițial familiei descoperitorului. În plus, la insistențele sale, săteanului Alexandru Simion, „om foarte sărac”, i s-a mai oferit de către minister suma de 15.000 lei, din bugetul total de 100.000 de lei alocat în acest scop. Restul de 50.000 de lei urma să fie folosit, la sugestia lui Ion Marinescu-Moreanu, pentru confecționarea unei casete speciale, în care artefactul să fie expus în Muzeul de Antichități.
Începută prost, dar terminată bine, mai ales grație onestității și patriotismului arătate de un om simplu, de profesie negustor, povestea salvării coifului de la Coțofenești poate că ne ajută în aceste zile dificile să ne păstrăm încrederea că, într-o zi, el va fi din nou recuperat pentru patrimoniul nostru național. Și că furtul de acum se va dovedi peste timp doar un vis urât, o aventură în plus care îi va crește și mai mult valoarea simbolică.
Redăm mai jos articolul lui Ion Marin Sadoveanu din revista „Rampa”, nr. 3378 / 28 aprilie 1929, în care relatează gestul generos al lui Ion Marinescu-Moreanu:
Drame, comedi, simfonice, vedete străine. Stele mari şi stele mici. Tablouri, torsuri, temeiuri, intrări, ieşiri la registratură. Laude, lacrimi, critice, petiții, comisii: Ministerul Artelor.
Un domn timid cu un pachet mare. Ceva inform, înfăşurat într-o gazetă.
– Mă rog, aici e direcția artelor?
– Da. Pe cine căutați?
– Eu sunt Ion Marinescu-Moreanu, proprietar din Ploieşti. Am ceva aici pentru d-voastră! Şi dl. Marinescu-Moreanu desface pe masa lungă ce pare căzută din Ruy-Blas, actul banchetului, pachetul de la subțioară.
Pictori, sculptori, scriitori, muzicanti mari şi mici dau năvală. Din foile veștede răsare deodată o minunǎție: coiful de aur. Murmurele au tăcut, zâmbetele au încremenit. Fiecare, cu intuiția ascuțită a artistului presimte valoarea. Toți vor să-l atingă, toți vor să-l pipăie, toți vor să-l vadă! Închipuiți-vă un trunchi de con din tablă fină de aur, presărat cu melci în spirale, uşor reliefați pe toată suprafața sa. Plăcile din același metal, care îl continuă pentru acoperirea urechilor şi a cefei, împodobite de minunate reliefe, închipuind călăreți pe himere, cu pumnale în mâinile ridicate. Iar frontalul cizelat cu un motiv minunat de ochi stilizați.
– De unde-l ai, d-le Marinescu?
– L-a găsit un copil, jucându-se pe malul Slănicului, în Prahova. Dându-mi seama că e de mare importanță, l-am cumpărat si vi l-am adus d-voastră. Vi-l las. Dati-mi numai o chitanță…
Şi cu o prietenească şi firească simplicitate, dl. Marinescu îşi ia ziua bună de la toţi şi pleacă, zâmbind fericit de conştiinţa faptei sale.
Iată povestea coifului de aur!
A doua întâlnire a fost aceea a coifului cu nașul său, profesorul Andrieșescu, directorul general al Muzeului de Antichități. Minunat purtător de viață pentru lucrurile moarte şi poezia lor, profesorul a respirat adânc, de fericire, şi apoi l-a luat în brațe ca pe un nou-născut. Sumar examinată, piesa aceasta se dovedea a fi de nespus de mare valoare ştiinţifică, în afară de valoarea sa reală şi artistică.
In grabă, coiful este botezat ca facând parte din grupul traco-scitic şi se plasează în timp cam pe la începutul mileniului întâi, dinainte de Cristos.
– Întâmplarea ne mângâie oarecum, îmi şopteşte amicul meu Andrieşescu, de necazul de a fi pierdut poate pentru totdeauna vestita Cloşcă cu pui. Coiful acesta o egalează în valoare. Şi aproape cu ritual, viitoarea piesă de mare pret, a Muzeului din Bucureşti, e ridicată şi pusă în bună păstrare.
Au trecut câteva zile de atunci şi acum aflu neaşteptata încheiere a acestei întâmplări. Ministerul l-a despăgubit pe dl. Marinescu de suma pe care acesta o avansase găsitorului.
Dl. Marinescu însă restituie Ministerului această sumă, şi declară formal şi în scris că va adăuga la banii aceștia, atât cât va fi necesar pentru construirea unei casete de otel în care să se păstreze podoaba!
Pe ce spițe de neam cobori până la Minister, cu casca de aur la subțioară, d-le Marinescu? N-ai întâlnit nici un aurar, nici un anticar, nu ți s-a cântat nici o ispită de dincolo de hotare? N-ai ştiut că aurul acesta bătut cu ciocanul, acum nu ştiu câte mii de ani, astăzi face mai mult decât toate ovăzurile, ouăle, cuiele şi bocancii la un loc și mai ales că e mai lesne de dus? N-ai auzit şi d-ta de ce e aia lovitură?
Ba da. Sunt sigur că vei fi auzit şi d-ta de toate! Dar simplu și mare, fără socoteală și nici drămuială, ți-ai lăsat firea cinstită să adauge o față nouă acestei întâmplări.
Căci dacă descoperirea arheologică va însemna poate o dată și va trece mai departe în tratatele de specialitate străine, descoperirea morală, a faptei d-tale, e încă a noastră, şi ea înviorează.
Cu mâini din acestea curate, ca ale d-tale, d-le Marinescu-Moreanu, se clădesc în gesturi mărunte chiar, temeliile unui neam şi prestigiul său, în toate direcțiile. Dar d-ta, prin încheierea completă a faptei, ai dat dovadă de ceva mai mult.
Ai dovedit că, fără să scontezi răsplata morală ai putut fi luat de un entuziasm generos, ai putut fi atins de aripa nobletei şi poeziei unui fapt, greu în consecințe, şi ai contribuit de la d-ta, pentru păstrarea cât mai bună şi cât mai sigură, în sânul neamului din care te tragi, a acestui lucru unic.
Ai arătat că aurul nu ti-a fost zid care să te oprească, şi pe căile care nu sunt nici ale științei și nici ale artei, ai trecut dincolo, înfrăţindu-te cu gândurile pe care poate mulți le-au vânturat întotdeauna, dar nu întotdeauna le-au cinstit !
Sursa: Arhivele Naționale ale României
