„Arta este un strigăt al esenței din spatele formelor.“ – Constantin Brâncuși
Rădăcinile unui destin neobișnuit
Constantin Brâncuși, cel mai tânăr dintre cei șase copii ai familii Brâncuși din Hobița, a crescut într-un mediu rural, dar încărcat de tradiție și respect. De la o vârstă fragedă, la șapte ani, a fost învățat să cioplească în lemn, obicei întâlnit în gospodăriile din Gorj. Acest început modest, dar plin de pasiune, avea să devină fundamentul unei cariere ce urma să revoluționeze arta mondială.
Încă de copilandru, Constantin Brâncuşi își făcuse obiceiul de a pleca de acasă, fiind găsit mai apoi prin diferite ateliere de boiangerie, prăvălii şi birturi, unde îşi găsise de lucru ca ucenic. Era adus înapoi acasă iar după o vreme, el dispărea din nou.
„Am plecat de la 10 ani, pe jos, din Hobiţa – Peştişani. Tata era gospodar cu slugi în curte. La Craiova, am fost băiat de prăvălie la restaurantul Spirtaru, din faţa gării. Am stat şase ani şi munceam câte 18 ore zilnic. La ceasurile trei dimineaţa, mă sculau birjarii cu ciocănitul codiriştii de la biciuşcă în uşa odăiţei unde dormeam. Veneau pentru muşteriii de la trenurile matinale şi cereau, înainte de a pleca încărcaţi de pasageri, să-i servesc cu crenvurşti calzi, pelin rece şi hrean iute”, povestea Constantin Brâncuşi despre plecarea sa de acasă și stabilirea la Craiova. Aici, în anul 1894, ajutat de patronul său Ion Zamfirescu, dar şi de mai mulţi clienţi, Brâncuși a reuşit să se înscrie la şcoala de meserii din Craiova, unde a prins drag de carte și a învăţat, printre altele, tehnicile tâmplăriei şi a sculpturii în lemn.
După finalizarea studiilor la şcoala din Craiova, C. Brâncuşi se mută la Bucureşti, unde intră la Şcoala Naţională de Arte Frumoase. În primii săi ani de student, creează lucrări remarcabile precum „Bustul lui Vitellius”, „Capul lui Laocoon” și „Studiu”, pentru care primește multiple premii. Între 1900 și 1902, cu ajutorul doctorului Dimitrie Gerota, tânărul sculptor realizează „Ecorseul”, un studiu al corpului omenesc, pentru care este recompensat cu o medalie de bronz. Detaliile extrem de precise ale lucrărilor au făcut ca „Ecorseul” să fie utilizat în școlile românești de medicină.
… „ceva se înnăscuse în mine şi nu am mai putut răbda”
Era anul 1903, atunci când Brâncuşi a primit prima comandă pentru un monument public, „Bustul generalului medic Carol Davila”, care urma să fie instalat la Spitalul Militar din Bucureşti. Pentru această lucrare, sculptorul urma să primească o sumă de bani suficientă pentru ca el să ajungă la Paris, unde visa să-și continue studiile. Cu toate acestea, cei care dăduseră comanda bustului, s-au arătat nemulțumiți de rezultatul final, cerându-i lui Brâncuși să micșoreze nasul și să modifice epoleții. Supărat de criticile aduse, tânărul a refuzat și a luat totodată o decizie radicală, aceea de a parcurge pe jos, tocmai până la Paris, o distanţă de circa 2.000 de kilometri.
„Ar fi fost o muncă uşoară, dar ca de prostituată, care mi-ar fi adus cei câţiva bani cât îmi trebuiau ca să-mi plătesc un bilet de drum de fier până la Paris. Dar ceva se înnăscuse în mine şi nu am mai putut răbda. Am făcut stânga – mprejur, fără nici un salut militar, spre marea panică si spaimă a doctorului Gerota şi dus am fost”, a explicat el, mai târziu, reacţia avută.
Drumul către Paris: „Am plecat fără niciun salut militar…“
Drumul lui Brâncuși spre Paris, unde avea să i se descopere aura de geniu, nu a fost unul lipsit de sacrificii. A plecat spre capitala artei europene cu un rucsac în spate, străbătând pe jos Europa până în Basel, unde a fost nevoit să-ți vândă ultimele haine pentru a-și putea continua călătoria. Parisul, începutul secolului XX, era locul unde visurile artiștilor se împleteau cu realitatea unei lumi în schimbare.
„N-aveam unde dormi pe vreme rea. Am întâlnit un vagabond care m-a îndrumat la o casă de adăpost, acolo mi-au dat și mie un mic ajutor“, își amintea Brâncuși într-un interviu din 1942. Drumul său a avut opriri scurte la Budapesta și Viena dar a continuat spre destinația visată – Paris, însă în apropiere de Basel, (Elveţia), a fost lovit de o ploaie torenţială care a făcut să se îmbolnăvească grav de pneumonie. A fost internat într-un spital de maici unde, timp de șase luni, s-a luptat cu boala. După recuperare, a continuat drumul, dar din cauza slăbiciunii fizice, a fost nevoit să ia trenul până la Langres, iar de acolo a călătorit în continuare pe jos până la Paris. Ajuns în capitala Franței, el a lucrat ca spălător de pahare la taverna Moilard.
În anul 1905, tânărul sculptor român a fost admis la prestigioasa Ecole Nationale Superieure des Beaux – Arts, unde a reuşit să se împrietenească cu artişti şi intelectuali din diferite domenii, care l-au ajutat în parcurusul său artistic.
Între Rodin și propriul drum
La École des Beaux-Arts, Brâncuși începea să devină influențat de maestrul Rodin, însă el a simțit ce urmări putea avea acest lucru și a refuzat să lucreze sub umbrela acestuia. „La umbra marilor copaci nu crește nimic“, spunea el, exprimându-și dorința de a-și găsi propria cale artistică. La scurt timp după, în 1906, Brâncuși aveți expune lucrări la Salonul de Toamnă din Paris, iar 1907 devine anul în care se stabilește în Montparnasse, locul unde va intra în contact cu personalitățile precum Apollinaire, Léger și Modigliani.
Păsări și muze în jurul unui atelier
Brâncuși a fost mai mult decât un sculptor; a fost un magnet pentru muzele care l-au inspirat și i-au influențat lucrările. Printre acestea s-au numărat femei de o frumusețe rare, dar și personalități din lumea artistică și aristocratică. Margit Pogany, o pictoriță unguroaică, a fost muză pentru una dintre cele mai celebre lucrări ale lui Brâncuși – „Domnișoara Pogany“. Descrierea acestei lucrări către Pogany este remarcabilă: „Capul nu semăna cu al meu, dar erau ochii aceia, iar Brâncuși mă privea pe furiș…“
Printre „femeile-perle“, cum le numea Petre Pandrea, s-au numărat și Eileen Lane, Peggy Guggenheim, dar și aristocrata britanică Nancy Cunard, care a inspirat lucrările „Jeune Fille Sophistiquee“ și „Negresa blondă“.
„Prințul“ Brâncuși și scandalurile sale
Desigur, relațiile sale cu femeile nu au fost doar un subiect al admiratorilor, dar și al controverselor. Un astfel de exemplu este lucrarea „Prințesa X“, realizată în 1919 pentru Maria Bonaparte, care a stârnit critici din cauza asemănării cu un falus. Brâncuși, însă, a justificat lucrarea ca un om adus feminității și esenței femeii, argumentând că „ce este în fond femeia? Un zâmbet între dantele și fard? Nu aceasta este femeia!“
Fiecare lucrare este o poveste
Cu toate că și-a trăit viața în Franța, Brâncuși nu a uitat niciodată de origine de vânzare din Hobița. Atelierul său din Montparnasse, un amestec de tradiție și inovație, era decorat cu covoare oltenești, și nu lipseau nici mesele cu vase de tuci pentru mămăligă, o dovadă a legăturilor sale puternice cu tradiția gorjeană. Creațiile sale, de la „Pasărea în văzduh“ până la „Muze adormite“, au surprins esența unui destin aflat în continuarea căutării purității absolute și a perfecțiunii.
Brâncuși a trăit înconjurat de muzele sale și, chiar dacă avea în față un destin de artist nemuritor, a ales să fie mai mult decât un artist cunoscut și apreciat de o lume întreagă – a fost un „prince paysan“, un țăran autentic și prin noblețea simplității și prin profunzimea gândirii sale. În final, opera sa a devenit un simbol al trecerii de la tradiție la modernitate, iar fiecare lucrare continuă să vorbească despre un om care a reușit să dea conținut și formă, visurilor sale.
Decorat, refuzat, omagiat
Constantin Brâncuşi a fost decorat, la Bucureşti, cu ordinul “Meritul cultural pentru arta plastică”, la propunerea lui Nicolae Iorga. Ordinul Meritul Cultural este o decorație acordată pentru realizări deosebite în domeniul cultural, care a fost înființat în 1931 printr-un Decret Regal. Constantin Brâncuşi a mai fost decorat şi cu ordinul “Steaua României”, în anul 1923 (atunci, sculptorul se întorsese în ţară pentru câteva zile, iar autorităţile vremii au profitat de prilej pentru a-i înmâna ordinul “Steaua României”, la Sinaia). O altă recunoaştere a fost abia 1990, la 33 de ani de la moartea sculptorului, când Brâncuşi a fost numit membru post-mortem al Academiei Române.
“Mor cu inima tristă pentru că nu mă pot întoarce în ţara mea”
Constantin Brâncuşi dorise să doneze statului român 230 de sculpturi, 41 de desene, 1600 de fotografii, dar şi unelte și piese de mobilier. După ce a aflat decizia autorităţilor române de a-i refuza donaţia, acestea considerându-l pe sculptor un reprezentant al burgheziei decadente, al capitalismului putred înfierat de regimul comunist. Refuzat, Constantin Brâncuşi şi-a retras oferta pe care o făcuse statului român şi a donat Franţei toate operele din atelierul său de la Paris.
Supărat, Constantin Brâncuşi a renunţat la cetăţenia română şi a primit-o pe cea franceză în 1952. Trei ani mai târziu însă, el s-a adresat statului român cu cerinţa de a fi repatriat, pentru a putea fi înmormântat lângă părinţii săi, în Hobiţa. Cererea i-a fost refuzată, iar pe 16 martie 1957, sculptorul a murit la Paris, iar trupul său a fost înmormântat la Cimitirul Montparnasse. În ultimele zile din viaţă s-a spovedit şi s-a împărtăşit, mărturisindu-i Arhiepiscopului Teofil că “mor cu inima tristă pentru că nu mă pot întoarce în ţara mea.”
Ultima dorință a lui Brâncuși a fost ca atelierul său din Paris, în care se află peste 80 de lucrări, să fie transformat într-un muzeu.
Dușman al regimului
După unele surse, deși refuzul a fost formulat în numele Academiei, se pare că în cadrul ședinței părerile academicienilor au fost totuşi împărţite. Pe de o parte, erau unii, printre care Alexandru Toma şi George Călinescu, care refuzau categoric propunerea sculptorului, acuzându-l de faptul că era „duşman al regimului” şi că „nu se exprimă cu mijloace proprii acestei arte”, iar în tabăra opusă, unde s-ar fi aflat Camil Petrescu, Geo Bogza şi Victor Eftimiu, erau ceilalți, care îl considerau pe Brâncuşi un adevărat simbol pentru români şi considerau potrivit ca poporul său să îi recunoască adevărata valoare cotată la scară internațională.
Din paragină, în Patrimoniul Cultural Mondial
Mai târziu, în anul 1964 Brâncuși a fost „redescoperit” în România și considerat un geniu național și, în consecință, ansamblul monumental de la Târgu-Jiu cu Coloana Infinitului (denumirea ei originală fiind „Coloana recunoştinţei fără sfârşit”), Masa tăcerii și Poarta sărutului a putut fi amenajat și îngrijit, după ce fusese lăsat în paragină un sfert de veac și fusese foarte aproape de a fi dărâmat.
Pe plan mondial, creațiile lui Brâncuși au impresionat și au fost incluse în mari colecții, publice sau private. Referitor la colecții private, un exemplu este lucrarea „Madame LR”, care a fost vândută, în urmă cu mai mulţi ani, cu 26 de milioane de euro la o licitaţie organizată de celebra casă „Christie’s”. Sculptura a făcut parte din colecţia de peste 700 de opere de artă care a aparţinut creatorului de modă Yves Saint Laurent şi prietenului sau Pierre Berge.
Moștenirea unui geniu
Constantin Brâncuși rămâne un simbol al artei moderne, iar viețile celor care i-au stat alături sunt la fel de fascinante ca și lucrările sale. Fiecare operă este un amestec de viziune, sentiment și tradiție, iar Brâncuși, în ciuda tuturor dorințelor celor din jur, a rămas întotdeauna „Țăranul din Hobița“, care a făcut din piatră – artă și a cucerit o lume întreagă.
„Căutarea nu se termină niciodată. Totul este un început.“ – Constantin Brâncuși
