În 1937, o tânără americancă, Dorothy Hosmer, a străbătut România pe bicicletă. Povestea aventurilor ei a fost relatată în revista National Geographic, în articolul „O tânără americancă străbate România pe bicicletă”, publicat în noiembrie 1938.
Dorothy a ajuns în România în toamna anului 1937 și a petrecut cinci săptămâni explorând Transilvania pe bicicletă. La sfârșitul lunii octombrie, a ajuns în București, însă, odată cu apropierea iernii, a decis să amâne continuarea turului până în primăvara anului 1938. Articolul său, însoțit de fotografii și impresii, a captat imaginația cititorilor din întreaga lume. Deși nu era prima femeie fotograf care și-a publicat lucrările în National Geographic, la acea vreme era încă neobișnuit ca o tânără să călătorească singură prin Europa, mai ales pe bicicletă.
În cuvintele sale pline de entuziasm, Dorothy a scris: „Aștept doar primăvara pentru a mă pune din nou pe drum – de la București, peste câmpii, peste puternica Dunăre, până la Marea Neagră!”.
O americancă traversează România pe bicicletă: Pelerinul pe două roți pedalează pe tărâmul castelelor și al țiganilor, unde ruinele Imperiului Roman se contopesc cu rămășițele migrației orientale
Când a intrat în România, a pătruns în necunoscut din mai multe puncte de vedere. Nu reușise să găsească o hartă nici înainte, nici după trecerea frontierei.
După controlul vamal, mi-am prins rucsacul la loc pe bicicletă. Bariera s-a ridicat și am intrat într-o țară despre care nu știam absolut nimic, nu înțelegeam niciun cuvânt din ce se vorbea și nici măcar nu știam încotro merg. Știam doar că Marea Neagră era obiectivul meu final.
După-amiază, un indicator m-a condus în afara drumului principal. După câțiva kilometri pe urmele căruțelor, am ajuns într-un sătuc ucrainean de pe râul Prut, cu căsuțe ce aveau acoperișuri din stuf.
M-am simțit ca acasă, între ucraineni, trăisem printre ei în Polonia. Am simțit, de asemenea, caracterul efemer al granițelor oficiale, care se schimbă din când în când, și uneori îi despart pe cei uniți prin legături vechi de secole.
Am intrat verde în sat, câțiva băieți din sat mă împinseseră de pe bicicletă. Mai multe gâște m-au ciupit de călcâie pe drumul spre râu, în care am sărit să mă bălăcesc.
Era duminică, și nu eram singură. Grupuri de fete pluteau la vale, apoi alergau mândre de-a lungul malului. Ar fi fost nepotrivit să-mi pun costumul de baie, în acest decor bucolic inocent.
Niciun invadator nu s-a descurcat mai prost prin această țară decât mine, cu bicicleta pe drumurile astea imposibile, traversate cu greu de carele cu boi.
La fiecare zdruncinătură îmi clănțăneau dinții din gură, iar ceasul meu o lua înainte. Victimele zilei au fost bateria epuizată a lanternei și o sticlă spartă de lavandă – ce frumos am mirosit timp de o săptămână!
De la Putna, mănăstirea din secolul XV, un alpinist cu părul lung a trebuit să-mi care bicicleta și rucsacul peste munte, printr-o albie stâncoasă și noroioasă de râu, până la Sucevița. De pe creastă am privit în jos, spre zidul mănăstirii. Cu cele patru turnuri de pază și poarta grea de fier, avea un aspect categoric feudal.
Primind permisiunea de a înnopta la mănăstire, Dorothy s-a trezit din nou, a doua zi, la poalele Carpaților.
Fusesem de două ori în acești munți, în Polonia, o dată chiar pe vârful cel mai înalt. Acum, ei stăteau între mine și Transilvania.
Am urmat lanțul de mănăstiri de-a lungul unui ținut feeric, peste dealuri și văi. Apoi, în fața mea s-au profilat munții. Înfierbântată și însetată după cățărat, m-am oprit la o pompă de apă dintr-o gară. Un tren de marfă pufăi și dintr-o cabină se ivi o față murdară de cărbune, care îmi aruncă o privire de genul: Cu lăcusta aia vrei tu să treci munții?
Am zâmbit vag, apoi am zâmbit cu toată fața, când mi-a spus să urc în locomotivă. Ce dacă era plină de cărbuni, eram fericită că pot să-mi odihnesc genunchii!
Transilvania
Următoarea mea descoperire a fost cel mai remarcabil anacronism întâlnit în Europa: Saxonii din Transilvania.
Acești oameni gospodari și harnici au fost invitați aici în secolul al XII-lea, ca oameni liberi cu privilegii protejate prin tratat, să lucreze și să apere pământul și să susțină coroana maghiară. După asediul tătarilor, mongolilor și turcilor, ei și-au păstrat integritatea rasială, limba și costumele lor strămoșești.
Saxonii și-au numit pământul Siebenburgen, după cele șapte burguri sau orașe fortificate, care arată și astăzi ca atunci când au fost construite.
Am coborât de pe vârf, pe pantele abrupte, și am gonit, cu vântul răvășindu-mi părul. Din când în când vedeam o cocioabă, cu mici cruci la poartă și pe acoperiș. Dar nici țipenie de om, care să mă privească dojenitor în timp ce țipam de încântare!
Nu mai puțin încântătoare mi s-au părut costumele lor, aranjarea și purtarea cărora sunt un ritual.
Cele mai rafinate dintre acestea, care diferă în fiecare comunitate, sunt lângă Bistrița, Lechinta, Ghinda și altele.
De Sf. Iacob, ziua hramului bisericii din sat, am mers cu bicicleta la Ghinda. Costumele, fiecare în funcție de vârsta, sexul și rangul purtătorului, dădeau slujbei din biserică toată culoarea și măreția unei scene de la curtea regală.
Asta e distracția, când călătorești în această Transilvanie teatrală. O mână invizibilă pare să schimbe în mod constant jucătorii și scenele. Imediat după ce am văzut pentru prima dată Țara Saxonă, am pedalat în mijlocul maghiarilor. Scena a fost pregătită din nou.
Am plătit trei cenți pentru patul de la orfelinat și am mers mai departe, urmând râul întortocheat prin Valea Mureșului, pe un drum prăfuit, mărginit de porți sculptate cu desene florale și motto-uri în limba maghiară.
Mi-am ridicat privirea și am văzut deodată în fața mea un parc mare, în centrul căruia se afla un castel. Simțind că nu pot continua și să las în urmă acel minunat castel, am intrat pe poartă, peste podul care străbătea ceea ce a fost cândva un șanț cu apă și, ca prin farmec, o oră mai târziu m-am trezit la masă, în gospodăria contelui Domokos Teleki.
Dorothy Hosmer a petrecut cinci săptămâni trecând de la un nobil maghiar la altul, și a rămas ca oaspete în mai multe castele.
Odată, după ce săptămânile mele în compania ungurilor se terminaseră şi eram din nou pe drum, spre Rimetea, mergeam cu bicicleta printr-un târg sătesc aglomerat. Cineva mi-a împins bicicleta, și când m-am uitat în jur, pompa mea dispăruse ca prin farmec. În apropiere erau câțiva țigani zdrențuiți, dar cine putea să știe în ce morman de cârpe era ascunsă pompa mea!
Făgăraș este sediul unui vechi domeniu românesc. În faldurile Munților Făgăraș și ai Sibiului se adăpostesc multe sate românești.
La unul dintre acestea, Rășinari, am ajuns pe bicicletă. O față drăguță la o fereastră mă privea curioasă: trebuie să-i fi părut transpirată și obosită. Fata, pe nume Rica, m-a poftit să intru la o dulceață și un pahar cu apă.
Înviorată, am mers cu Rica la plimbarea de duminică după-amiază, ea atrăgând priviri invidioase pentru bogatul ei costum, iar eu, priviri uimite pentru fusta-pantalon.
Spre finalul turneului său din 1937, Dorothy a asistat la un eveniment regal, pe 25 octombrie, cu puțin timp înainte de a ajunge la București
Sinaia, unde regele Carol își are reședința de vară, era în haine de gală. Era a șaisprezecea aniversare a Prințului Moștenitor Mihai. Fețe regale și înalte autorități militare din toată Europa se adunaseră pentru a-i vedea promovarea la gradul de sublocotenent.
Decorul era unul teatral. Uniformele strălucitoare ale atașaților și stindardele trupelor ce defilau în paradă rivalizau cu flăcările de aur, bronz și stacojiu ale pădurii ce acoperă versanții munților până la vârfurile gri stâncoase, care se înălță prin norii albi într-un cer de un albastru intens.
Trecusem și re-trecusem Carpații. A doua zi, după plecarea din Sinaia, am coborât pe câmpiile Vechiului Regat al României, cunoscut sub numele de „Regat”.
Un drum drept m-a dus la Ploiești, centrul rafinăriilor pentru acele zăcăminte de petrol care sunt factori majori în politica românească. În acea noapte am stat la „pensiunea” companiei Standard Oil, și am vorbit engleză, pentru prima dată după multe săptămâni.
Apoi am mers mai departe spre București, capătul drumului meu, căci iarna era aproape.
În toți kilometrii pe care i-am parcurs cu bicicleta, nu a trebuit să schimb niciun cauciuc.
Surse:
