Abdülmecid Efendi, cunoscut drept ultimul Calif al Imperiului Otoman, a fost renumit pentru talentul său la pictură. Operele sale înfățișau, cel mai adesea, scene istorice, peisaje, animale, naturi moarte, dar în special portrete.
Abdülmecid s-a născut pe 29 mai 1868 în Palatul Dolmabahçe (Istanbul), iar părinții său au fost sultanul Abdulaziz şi consoarta lui, Hayranidil Kadın. Era fratele mai mic al sultanului Nazime.
În conformitate cu obiceiul otoman târziu, Abdülmecid a rămas în palat până la vârsta de 40 ani. Pe 4 iulie 1918, Mehmed al VI-lea, vărul său primar, a devenit sultan, iar Abdülmecid a fost numit prinț moștenitor. Era interesat de literatură și a fondat în 1920 Societatea Pierre Loti, pentru a promova operele autorului și a le traduce în limba turcă. Avea un interes real și pentru pictură și era el însuși pictor. De asemenea, era pasionat de muzică, a fost compozitor și pianist.
Când vărul său a fost destituit, pe 1 noiembrie 1922, sultanatul otoman a fost desființat. Pe 19 noiembrie 1922, Abdülmecid a fost ales calif, de către Adunarea Națională Turcă de la Ankara. Alegerea sa drept calif nu a fost acceptată de toți musulmanii și au existat numeroase critici din interiorul și din afara Imperiului Otoman. Cu toate acestea, se pare că marea majoritate a musulmanilor au ales să-l recunoască drept calif.
Pe 3 martie 1924, la șase luni după întemeierea Republicii Turce, Califatul Otoman a fost abolit, iar dinastia otomană a fost destituită și expulzată din Turcia.
Abdülmecid a ajuns în Elveția, unde a fost reținut la graniță pentru o perioadă, dar în cele din urmă a fost primit în țară. În Elveția, a afirmat de mai multe ori că abolirea califatului va aduce haos în lumea islamică, odată cu ascensiunea extremismului. Dar, după ce guvernul turc a făcut presiuni asupra guvernului elvețian, lui Abdülmecid nu i s-a mai permis niciodată să țină astfel de discursuri. În octombrie 1924, s-a mutat la Nisa (Franța), unde a trăit o viață liniștită. Fiica sa, Dürrüşehvar și nepoata sa, Nilüfer Hanım, s-au căsătorit cu fiii Nizamului din Hyderabad, unul dintre cei mai bogați oameni din lume; datorită acestui fapt, situația sa financiară s-a îmbunătățit. Deoarece nu a primit sprijinul anticipat din partea lumii islamice pentru restaurarea califatului, Abdülmecid a început să se concentreze mai mult pe religie, pictură și muzică.
Ulterior, s-a stabilit la Paris, și obișnuia să facă rugăciunile de vineri la Marea Moschee, împreună cu alți musulmani din regiune. După plecarea nepoților și a fiului său, care au părăsit Franța pentru a se căsători în Egipt, Abdülmecid a petrecut numeroase zile de singurătate. A scris o carte de memorii în 12 volume, păstrată de fiica sa, Dürrüşehvar.
Pe 23 august 1944, Abdülmecid a murit în casa sa din Paris, în urma unui atac de cord. Moartea sa a coincis cu Eliberarea Parisului de sub ocupația germană. În ciuda eforturilor fiicei sale, guvernul turc nu a permis ca înmormântarea să aibă loc în Turcia. Rămășițele sale au fost păstrate la Marea Moschee din Paris, timp de zece ani, iar ulterior au fost mutate la Medina.
Detaliile arhitecturale au făcut rareori subiectul artei sale. Din acest punct de vedere, tabloul Intrarea în Moschee, din colecția Muzeului Sakıp Sabancı (Istanbul), reprezintă un exemplu rar al atenției sale pentru elementele arhitecturale.
Spațiul redat în această pictură nu a fost niciodată identificat. Cu toate acestea, este evident faptul că artistul a încorporat elemente din arhitectura Islamică timpurie. Detalii ce amintesc de structuri precum Palatul Alhambra din Granada, sau Marea Moschee din Kairouan (Tunisia), sugerează că Abdülmecid Efendi s-a inspirat din fotografiile și cărțile poștale din biblioteca sa, ce înfățișau arhitectura Islamică.
De-a lungul carierei sale artistice, Abdülmecid Efendi a combinat abordarea tradițională otomană cu stilurile occidentale, creând în tablourile sale o sinteză unică. Contribuția la viața culturală a epocii sale s-a extins dincolo de rolul său ca pictor, asigurându-i un loc de frunte în lumea artistică, dar și în cercurile intelectuale ale vremii sale.
Surse: Visit Istanbul, Britannica, History Studies
