Mocanii au influențat și transformat Dobrogea sub toate aspectele: au trasat drumuri, rute comerciale, au întemeiat localități, au ridicat lăcașe de cult și școli, au purtat cu ei datini și obiceiuri tradiționale.
Până la 1829, păstoritul mocanilor în Dobrogea nu poate fi reconstituit în amploarea și sub toate aspectele sale, din cauza sărăciei izvoarelor. Istoricul Andrei Veress constata lipsa actelor și tăcerea lor, considerând că păstorii transilvăneni au început să pătrundă în Dobrogea după 1800. Documentele otomane au furnizat informații despre practicarea păstoritului mocanilor înainte de această dată. Astfel, un document turcesc din 1520 de la sultanul Selim I arată că „necredincioşii din Moldova și Țara Românească îşi duceau oile în ostroavele dobrogene ale Dunării pentru a ierna acolo„, iar autoritățile otomane percepeau o taxă pentru aceasta (goștină).
Regulamentele vamale ale oraşelor şi porturilor dobrogene din timpul sultanului Soliman I (1520-1566) menționează oile trecute pentru păşunat la Hârşova şi Silistra. O parte din turmele menționate ar putea proveni din Transilvania, trecerea lor din Țara Românească în Dobrogea nefiind îngrădită de vreun firman.
Cele mai vechi ştiri (indirecte) despre prezența mocanilor din Țara Bârsei în Dobrogea datează din secolul al XVIII-lea. Într-un document din 1792, se spune că, în anul 1788, un cioban, Nicolae, fiul lui Oprea Anghel din Tohanu Nou, aflat cu oile în baltă, fusese robit de turci şi dus la Hârşova. Neîndoielnic, este un act de represalii din timpul războiului ruso-austro-turc, dar indică şi prezența mocanilor în bălțile Dunării.
Sub turci, mult timp condițiile păstoritului în Dobrogea au fost favorabile, până în 1854, când au început să se ia anumite măsuri. Păstorii aveau libertatea de păşunat, iar materialele necesare (lemn, stuf) erau la îndemână, încurajând deplasarea lor. Ceea ce lipsea totuşi era siguranța, funcţionarii abuzivi și tâlharii constituind o amenintare permanentă.
Anul 1830 a deschis o nouă etapă pentru transhumanța mocanilor în Dobrogea, când practic păstoritul aici a atins apogeul dezvoltării. Perioada 1830-1854 a cunoscut o amploare fără precedent. Condica economilor de oi din anul 1845, întocmită de funcţionarii consulari de la Galați, recenza 114 târle, dintre care 9 erau constituite prin asociere.
Păstorii se asociau între ei pe criteriul vecinătății, grupându-se pe sate ori pe criteriul rudeniei. Organizarea internă a mocanilor era ierarhică: stăpânii bogaţi de oi rareori însoțeau oile în deplasări şi aveau grijă de turme prin oamenii lor. Fiecare turmă avea vătaful ei, peste vătafi se afla un scutar (termen apărut în secolul XVII, mai târziu numit vechil), răspunzător de toate animalele şi care îl reprezenta pe stăpânul turmei în lipsă în fața autorităților. Scutarul administra banii, hotăra drumul spre iernat, aplana conflictele, arenda păşunile, cumpăra nutrețul animalelor şi hrana ciobanilor, păstra reghia (actul în baza căruia proprietarii de oi le puteau trece peste granița dintre Transilvania și Țara Românească, fără să plătească vamă) și actele păstorilor, supraveghea stâna. Baciul se ocupa de prelucrarea laptelui și a tuturor produselor. Grija, întreținerea și paza oilor erau încredințate ciobanilor, ajutați de simbriași, cu diferite sarcini (mânzărari, strungari etc.).
Transhumanța – stil de viață, valori, soluție de salvare
Stabilirea definitivă a mocanilor în Dobrogea fost un proces de durată. Încă de timpuriu s-a constatat că o parte din mocani nu se întorceau anual acasă, ci alegeau să rămână 2-3 ani în Dobrogea. Unii dintre ei îşi aduceau chiar familiile. Adesea, stabilirea în Dobrogea însemna şi orientarea profesională spre agricultură, comerţ sau industrie. Împreună cu oile, păstorii aduceau cu sine multe alte produse meşteşugăreşti ale breslelor transilvănene şi nu numai, pe care le vindeau în satele din Țara Românească. În timpul iernatului, târlele deveneau ateliere de argăsit piei, confecţionat opinci, sculptat fluiere. Unii mocani s-au specializat în comerțul en-gros cu lână şi şi-au deschis prăvălii.
Comerțul ambulant a înlesnit trecerea oierilor la activitatea comercială. Vânzând turmele, foştii oieri, având rutina micilor tranzacții, au fost capabili să se statornicească negustori şi să anime comerțul în această regiune. De asemenea, cunoştinţele meşteşugăreşti, de prelucrare a lânii şi pieilor, precum şi valorile de muncă, spirit de economie, disciplină, deprinse în viața pastorală, i-au ajutat să se orienteze pe piața muncii spre industrie şi să formeze un contingent numeros din muncitorii din acest sector de activitate. Convertirea valorilor specifice mocanilor într-o cultură a muncii, a proprietății și a acumulării de avere tipice burgheziei de secol XIX a însemnat nu numai reorientarea spre comerț și industrie, ci și investiția în educație. Nu întâmplător, din rândul românilor din Săcele (județul Brașov), aşezare cu caracter pastoral accentuat, s-au ridicat mulți intelectuali de formație economică, dar şi profesori, filologi, ingineri, istorici.
Rolul mocanilor transilvăneni s-a dovedit important, din multe puncte de vedere: demografic, economic şi social, cultural, lingvistic, religios şi al tradițiilor. Ei au contribuit la deplasarea şi aşezarea unui contingent demografic, au valorificat resursele naturale și au dezvoltat economia zonei, au sprijinit aşezăminte monastice şi şcolare, au influențat dezvoltarea limbii române şi au transmis tradiții și obiceiuri specifice. Satele săcelene au fost o sursă de populație românească pentru Dobrogea, regiune socotită o adevărată „Californie” a statului român, teritoriu de colonizare şi de experimente inovatoare. Mocanii săceleni s-au aşezat şi au întemeiat comunități bogate, bazate nu numai pe creşterea oilor, ci şi pe ferme agricole moderne, adaptându-se şi valorificând potențialul agricol al regiunii.
Celebrul povestitor Hans Christian Andersen, cronicar al păstorilor dobrogeni
Între 1840-1841, scriitorul Hans Christian Andersen călătorea în Europa, în teritoriile germane şi italiene, în Grecia şi Imperiul Otoman, ajungând în Dobrogea, de unde, pe Dunăre, sosea în Serbia şi în final la Viena. Pe drumul de la Cernavodă la Rusciuc, remarca prezenţa păstorilor pe care îi descria astfel: ,,Vedeam turme de vite, care de la distanţă păreau armate în front de luptă. Păstorii valahi semănau cu nişte sălbatici, purtau şube lungi, mitoase, de oaie, pălării uriaşe sau căciuli înguste de blană, plete negre şi aspre le atârnau pe umeri, toți duceau baltage grele. Soarele ardea cum niciodată nu mai simţisem… şi-n mijlocul arşiţei mistuitoare păstorii valahi stăteau în hainele lor grele de blană, sprijinindu-se în baltage. Bieți nomazi! Auzeam cântecele lor, melodia îmi răsună şi acum în urechi…”
Urmele mocanilor săceleni în Dobrogea s-au păstrat în toponimia locală, ce aminteşte de trecerea prin aceste locuri a ciobanilor ardeleni: Balta Mocanului, Câşla lui Roşculeț, Câşla lui Târcă, Câşla lui Zaharia Țiței, Colibele Portocală, Grindul târlelor, Groapa Ciobanului, Movila Mocanilor, Movila Ţuţuianului, Stâna lui Oancea, Vadul Cailor, Vadul Oii, Valea Ciobanului, Valea lui Târcă, Ghiolul lui Roşca, Ghiolul lui Roşculet, Grindul lui Cazacu, Grindul Mocanului.
Dincolo de pitoresc, detaliile se completează și oglindesc viața de trudă şi singurătate, lipsurile îndurate și munca alături de animalele din turmă. Păstoritul a stimulat mobilitatea fizică, dar și cea intelectuală, spiritul întreprinzător, deschiderea spre nou, combinate cu spiritul de muncă și de sacrificiu, disciplina și respectul normelor şi regulilor. Acestea au asigurat supraviețuirea și reușita adaptării lor la condițiile timpului.
Sursa text: Transhumanța – Izvoare și mărturii, Biblioteca Județeană I.N.Roman Constanța. Editori: Corina-Mihaela Apostoleanu, Luminița Stelian, Ed. Ex Ponto, 2024
Foto: imagoromaniae.ro
