„Tocmai am vorbit de Insula Șerpilor. Am vizitat-o, prin 1910 sau 11. Ne amintim de un turc bătrân, cu barba nu până la pământ, dar până aproape de brâu, și care păzise farul patruzeci de ani fără întrerupere. Atunci tocmai se pregătea să se întoarcă la Constantinopol, de unde plecase voinic de 30 de ani și unde aștepta să vadă „progresele”, cu ochii lui de 70 de ani. Patruzeci de ani de pustnicie răciseră sângele în el. Ne miram de calmul cu care vorbea de această întoarcere a lui pe meleagurile copilăriei. Dar în ochii lui era o lumină plăpândă. Și o singură grijă: nu se va îneca vaporul? Turcul acela, izolat de viață, se despărțise de mult și de toate sufletele care îi mai puteau aminti viața.
– Nu te așteaptă nimeni, turcule?
– Cin’ să mă aștepte pe mine, bre? Ăi care n-or fi murit, m-au uitat, iar eu, de unde să-i țin minte?
– Atunci, de ce te bucuri că te întorci? Sau nu prea te bucuri?
– Ba, de bucurie, nu pot zice nu… vreau să văd cal!
– Ce?
– Cal, bre, cal!
De 40 de ani, turcul nu văzuse un cal… la față! Pe insulă n-aveau nevoie de așa ceva. Ce să care? Puțin porumb, care abia prindea pe pământul stâncos de acolo? Totuși, câtă nostalgie se deschise deodată în ochii turcului și câtă aprindere în vorba lui, când i-a apărut în suflet imaginea îndepărtată, și poate transformată, a singurei ființe care mai provoca în el amintiri pe acest pământ: un cal!”
Sursa: Vremea, 23 noiembrie 1934 – Institutul de Studii Sud-Est Europene
Foto: Albina, 16 februarie 1934
