Gheorghe Median, mocanul săcelean cu o viață de poveste
Gheorghe Median a fost unul dintre mocanii săceleni care au avut parte de o viaţă ca de poveste, împărţită între Satulung – Săcele, Basarabia şi Dobrogea ca oier care mergea cu turmele la câmpie şi, apoi, ca agricultor stabilit în Dobrogea. Povestea lui este spusă de Vlad Median, fiul său, ajuns la venerabila vârstă de 90 ani.
„Gheorghe Median s-a născut în 1886, în casa părintească din Satulung, în familia lui Ion Median şi a Anei Median, născută Crevelescu. Pe când era destul de mic, avea doar vreo 12 ani, bunicul l-a trimis ca băiat de prăvălie la Brăila, la o cunoştinţă, parcă chiar rudă de-a noastră, ca să înveţe meseria de negustor, pe care el o considera de viitor şi sigură pentru fiul său.
Dar, tata nu s-a obişnuit deloc cu viaţa de slugă în prăvălia din Brăila şi a părăsit-o pentru a se angaja tot la o rudă, Nicolae Fătu, care-şi avea turmele în sudul Basarabiei, la Baimaclia, în județul Cahul. Aici a muncit mai întâi ca cioban la turmele rudei sale, dar i-a plăcut această îndeletnicire, a fost ambiţios şi harnic şi, asemenea tuturor tinerilor fii de mocani care plecau la oi, a reuşit să adune, din oile cu care stăpânul îi răsplătea munca, o mică turmă a sa, pe care, cu timpul şi-a mărit-o. Agonisea astfel nu numai avut în animale, ci şi pricepere şi experienţă în ale păstoritului făcut cu grijă.
Ajunsese pe la 27 de ani să fie un proprietar de oi priceput şi, pentru că îi plăcea munca sa şi avea şi multă iniţiativă, a început să practice şi negoţul cu oi şi produse de la ele. Prin 1913 ajunse în Crimeea, unde a obţinut un câştig bun din negot, iar apoi a continuat să facă pe lângă păstorit şi creşterea de oi şi alte afaceri negustoreşti, împreună cu un bun prieten al său, mocan ca şi el, Neculai Aldea, de care îl va lega o puternică prietenie.
Pe când avea 31 de ani, era deja un oier cu faimă, avea o turmă de peste 2500 de oi şi venise vremea să se căsătorească. Asemenea majorității mocanilor, s-a însurat cu o fată din satele săcelene, cu Suzana Vlad Schiau, care era în Baimaclia, dar ai cărei părinţi erau tot mocani, din Tărlungeni. Împreună au avut, în timp, 9 copii: Ion (născut în 1918); Gheorghe (1922); Maria (1924); Neculae (1925); Valeriu (1928); Valeria (1930); Traian (1932); eu, Vlad (1934) și Suzana (1935).
Familia a locuit un timp la Baimaclia, apoi tata s-a stabilit cu oile la lanca, lângă Brăila, şi în comunele din jur, unde a stat vreo 2 ani. Prin 1917 pierde cam jumătate din oi, dar îşi va reface averea destul de repede. După cum era obiceiul la mocanii săceleni, tata şi-a adus familia la Satulung, iar el, împreună cu bunul său prieten Neculai Aldea, a continuat să practice oieritul în zona Brăilei, trecând deseori cu turmele în Dobrogea. Neculai Aldea era un crescător de vite renumit printre mocani, priceput şi harnic şi de la el tata a avut multe de învățat, după cum mărturisea el însuşi.
Era vremea când mocanii noştri care încă practicau creşterea oilor erau tulburați de ştirile ce veneau de la consătenii lor ce se stabiliseră definitiv în Dobrogea, cumpărând pământ şi practicând agricultura. Tata a fost imediat ademenit de gândul de a începe o nouă experienţă cu agricultura şi, în 1922, va cumpăra vreo 150 de hectare de teren arabil lângă Pecineaga, alături de alți consăteni de-ai săi, mai demult stabiliți pe acolo, ca Boros sau Golea. Prin 1930 a mai cumpărat vreo 200 de hectare tot la Pecineaga și vreo 5 în comuna Albeşti din apropiere. Pe fratele meu lon, care era cel mai mare, avea cam 12-13 ani, l-a luat imediat la moşia de acolo ca să-i fie de ajutor şi să-l deprindă cu agricultura. De altfel, şi noi, ceilalți băieți, ne lua la Pecineaga cu o lună înainte de vacanța mare şi ne mai întorceam cu o lună după ce începeau cursurile toamna. În tot acest timp, făceam de toate la ferma pe care tata a ridicat-o la Pecineaga. Nu à ne opunem pentru că el ne răspundea că, dacă muncim, muncim pentru noi și familie, nu pentru străini, cum făcuse el în vremea tinereţii.
Aşa că, lucram unde ne trimitea, după puterile noastre. Eu păzeam oile, erau vreo 500 la stâna de acolo (mai avea mult mai multe în turma de la lanca şi în fiecare an făcea o rotaţie a lor cu cele din Dobrogea), îi ajutam pe ciobani la muls, în fiecare zi dădeam oile la strungă, apoi căram laptele şi fierbeam zerul pentru urdă într-un ceaun uriaș dintr-un cotlon înconjurat de pereţi din stuf, apoi spălam bine putinele din lemn în care stătuseră laptele şi brânza. Mi-aduc aminte că focul îl făceam cu tizic, adică bucăți mari și groase de aşternut de la vite, pe care îl tăiam în formă de dreptunghi cu cuțitul de la plug şi, după ce îl uscam bine, îl foloseam drept combustibil pentru cazanul în care fierbea laptele. Era un combustibil foarte bun, ardea mult şi bine, dar până se aprindea ne chinuia cu fumul gros pe care îl făcea. Dar astea se întâmplau prin anii 1940, când ferma noastră de la Pecineaga era bine dezvoltată. Aveam acolo vreo 2000 de oi, 3-4 cai de transport, numeroase vite mari și vreo 40 de porci. Cultivam cam 500 de hectare de teren arabil cu grâu, porumb, floarea-soarelui, rapiță şi diferite nutreţuri pentru animale. Munceam întreaga familie, părinţii şi ceilalți frați, alături de cei câțiva angajaţi, pentru că treburile erau multe şi nu răbdau amânare. Locuința din ferma veche nu era mare, avea o bucătărie, o sală, dormitorul părinților şi încă un dormitor, dar tata construise prin 1932-1934 o locuinţă nouă, mare, în care, însă, nu stăteau, o foloseau doar pentru musafiri şi ocazii deosebite. În schimb, pe lângă ea, tata construise numeroase cotloane, adică încăperi cu la adăposturi temporare pentru animale. Inventarul diferite întrebuinţări, de la cămări şi şuri pentru nutreţ, fermei era impresionant, găseai toate uneltele de care aveai nevoie: sape, grape, pluguri, greble, furci, prin 1939 cumpărase un tractor modern marca,,Internațional” din SUA, iar peste 2 ani şi o batoză nouă fabricată în Germania. Toate aceste le ținea în saiele, adică şoproane pentru unelte. Şirul construcțiilor pe care tata le făcuse ca să facă viaţa la fermă mai uşoară şi mai cu folos, se continua cu căşăria din piatră, acoperită cu țiglă, cu atelierul pentru reparații, cu saivanele noi, iar ceea ce era mai deosebit era fântâna adâncă de 59 de metri, pe care tata o săpase ca să aibă apa necesară animalelor și gospodăriei. Fântâna avea o roată uriașă pe care se înfăşura lanțul prevăzut cu 2 găleți de mare capacitate. O iapă învățată rotea această roată, o găleată era adusă la suprafață, în timp ce cealaltă era coborâtă în fântână la fiecare rotaţie, iar apa scoasă era vărsată într-un rezervor uriaș cu capacitatea de un vagon și jumătate.
Prin 1944 a cumpărat şi o casă încăpătoare în Constanţa, pe strada Tomis nr. 3, lângă spitalul județean de acum. Dar, condițiile au devenit tot mai grele. Piedicile pe care noua putere i le puneau îl oboseau. Eu aveam vreo 10-12 ani şi vedeam aceasta. Munceam în continuare întreaga familie la ferma de lângă Pecineaga, dar vremurile se schimbaseră. Prin toamna lui 1948 am fost chemat de tata să stau la fermă și să-l ajut, tocmai venise şi fratele meu Ion după un prizonierat de 5 ani la ruşi, dar la începutul lui martie 1949, a început sfârşitul. Eu eram la stână când am fost chemat acasă şi am văzut cum niște necunoscuţi stăteau de vorbă cu părinții. Apoi, întreaga familie a fost scoasă cu forța din casă și obligată să părăsească ferma. Fiecare a plecat cu ce era pe el, eu, de exemplu, nu mi-am putut lua nici măcar hainele mai bune, a trebuit să plec cu hainele de la stână, cu un cojoc şi gheba, cusută de mama, pe deasupra.
Am ajuns cu toții acasă la Satulung, dar necazurile tot nu s-au terminat pentru părinți. Pentru că avusese averea de la Pecineaga, lui tata nu i s-a permis să se angajeze nicăieri, nici măcar ca paznic pe câmp la Dârste, unde găsise un loc de muncă. I se răspundea mereu: „Ai şase copii, să te întrețină ei!”. Noi, copiii, am făcut fiecare ce am putut, ne-am angajat și ne-am ajutat părinții cu bani şi alimente, astfel încât să nu simtă lipsurile la care îi condamnaseră autoritățile. Din păcate, necazurile au continuat pentru că, în scurt timp, doi dintre frații mei, Ion și Valeriu s-au stins de tineri, îndurerând şi mai mult sufletele bieţilor părinţi.
Cu toate acestea, eu sunt foarte mândru de tatăl meu, care a fost pentru noi, întreaga lui familie, și pentru alţi săceleni un exemplu de om muncitor, care, cu propriile mâini, prin hărnicie şi pricepere, a devenit un model de reușită, pornind de la creşterea oilor și cdontinuând cu agricultura în Dobrogea. Din păcate, tot ce făcuse el la Pecineaga, întreaga fermă care era la vremea aia un model pentru întreaga Dobrogea, a rămas după izgonirea noastră de izbelişte. Am mai fost de câteva ori, în ultimii ani, pe acolo, dar imaginile sunt dezolante. Casa, acareturile, fântâna sunt năpădite de vegetaţie şi de nepăsarea celor care au luat tot şi n-au pus nimic în loc.”
Sursa: Transhumanța – Izvoare și mărturii, Biblioteca Județeană I.N.Roman Constanța. Editori: Corina-Mihaela Apostoleanu, Luminița Stelian, Ed. Ex Ponto, 2024
