O contesă valahă în inima Parisului literar și un destin ce a legat România de spiritul unei epoci apuse
La 30 aprilie 1933, într-un exil de liniște și melancolie, pe țărmul lacului Léman, se stingea Anna de Noailles, poeta care făcuse din viață poezie și din poezie destin. Născută într-un neam domnesc românesc, crescută în saloanele Parisului, prietenă cu Marcel Proust și mângâiere pentru Rilke, Anna a fost nu doar martora, ci și întruchiparea unei lumi care se sfârșea.
„N-am niciun organ bolnav și totuși mă duc… Mor de mine însămi…„, mărturisea poeta în ultimii ani ai vieții. A fost înmormântată departe de Parisul său adorat, în Elveția, la Publier. Dar posteritatea a refuzat să o uite.
O inimă valahă în centrul Parisului
Anna Elisabeta Brâncoveanu, după sânge, s-a născut la Paris în 1876, într-o casă unde trecutul valah nu era doar amintit, ci trăit. Tatăl său, Grigore Brâncoveanu, urmaș direct al domnitorului Constantin Brâncoveanu, amenajase o sală dedicată strămoșilor familiei, unde chipul martirului domn trona ca o icoană a nobleței de neclintit. Din partea mamei, Rachel Musurus, venea o moștenire greacă rafinată. A fost educată într-un spirit cosmopolit, dar rădăcinile românești aveau să-i pulseze discret în fiecare vers.
În 1897, Anna se căsătorește cu contele Mathieu de Noailles, descendent al uneia dintre cele mai vechi familii aristocratice franceze. Devenită Contesa de Noailles, își asumă cu grație rolul de muză, scriitoare, gazdă și gânditoare în cercurile literare ale epocii. Alături de Martha Bibescu și Elena Văcărescu, formează un triptic feminin de excepție care, în cuvintele lui Zoe Dumitrescu-Bușulenga, „a pătruns și a strălucit cu ușurință în cele mai exclusiviste saloane ale aristocrației franceze”, păstrând totodată sufletul românesc.
O literatură cu parfum de absolut
Anna de Noailles a început să scrie la vârsta de 13 ani. La 1 februarie 1898 debutează în prestigioasa Revue de Paris cu ciclul Litanies. Trei ani mai târziu, în 1901, publică volumul de debut, Le Cœur Innombrable – Inimi fără de număr într-una singură –, primit cu entuziasm și distins de Academia Franceză, devenind prima femeie laureată a acesteia. Poezia ei, de influență parnasiană, dar încărcată de neliniști romantice și vitalism solar, a cucerit spiritele. Marcel Proust îi scria, cu umor amar și profundă admirație: „Într-o Academie mai presus de cea care numără patruzeci, există doar o singură persoană: dumneavoastră.”
Volumele Les Éblouissements, Les Vivants et les Morts, L’Honneur de souffrir sau romanul La Nouvelle espérance au întărit aura unei figuri unice: o femeie care „se simțea inutilă, dar de neînlocuit”, cum avea să mărturisească în Cartea vieții mele, publicată în 1932. În paginile acesteia, își rememora, cu un fior melancolic, și o scurtă ședere în Țara Românească – un pelerinaj tăcut în locurile strămoșilor.
De la glorie la legendă
Recunoscută de Academia Română ca membru de onoare în 1925 – prima femeie care a primit această distincție –, Anna de Noailles a fost o veritabilă podgorie literară între două lumi. Nicolae Iorga spunea despre ea că „aduce genial acordurile misterioase ale sufletului nostru într-una dintre cele mai mari literaturi ale lumii”. Și totuși, după aproape un secol, numele Annei este adesea amintit mai degrabă pentru rafinamentul ei de salon, pentru frumusețea și influența ei în cercurile elitei franceze, decât pentru poezia ei. O nedreptate a modei literare, căci versurile sale continuă să tresară de o sensibilitate autentică:
„O, dacă-n moarte duhul, nu carnea-ar fi mai tare,
Aș ști, cu mine, câtă iubire va dispare…”
(Cinstea de a suferi)
Anna de Noailles a cerut, într-un gând testamentar, ca după moarte să se spună despre ea doar atât:
„Să spuneți cât de mult am iubit natura, din ale cărei elemente unul eu am fost…”
A fost o contesă a poeziei, un duh liric într-o lume aflată între marile războaie, o româncă care a dat glas eternului feminin în limba Franței. Într-o epocă în care femeile rareori pășeau în istorie, ea a intrat cu pași hotărâți – și a rămas.
