- Publius Ovidius Naso este scriitorul antic care a făcut să se vorbească cel mai mult despre Pontul Euxin, îndeosebi despre Cetatea Tomis. Poetul a ajuns la Tomis în anul 9 d.Hr., pentru a ispăși o pedeapsă al cărei motiv nu a fost niciodată deplin elucidat. Exilul său, hotărât de împăratul Octavian August, a durat 8 ani și a fost, de fapt, o relegare, întrucât poetului nu i s-au ridicat bunurile și titlurile civile.
- Călătoria spre Tomis a durat aproximativ patru luni, în perioada decembrie – aprilie, și s-a desfășurat atât pe cale terestră, cât și maritimă. Detalii despre această călătorie, despre viața în cetate și despre modul în care și-a petrecut aici ultimii 8 ani din viața sa, aflăm de la Constantin Cioroiu, în cartea sa, Călători la Pontul Euxin.
„A doua zi de la primirea ordinului, poetul, însoțit de Fabius Maximus, prieten fidel ce era el însuși rău văzut la Roma, porni spre portul Brundisium (azi, Brindisi).
Ajuns la Brundisium, se îmbarcă pe o navă şubredă, veche, probabil una din acele „corbito”, destinate transportului trupelor şi mărfurilor. În Adriatica, Ovidiu, și așa într-o dispoziție sufletească mizerabilă, a fost nevoit să treacă printr-o puternică furtună (Vai mie! munți nămornici de valuri se răstoarnă / Mai, mai socoți că apa ajunge pân’ la cer).
Scăpat de furtună, Ovidiu ajunge în golful Corintului şi debarcă în portul Lechaeum; aici părăsește vasul şi străbate pe uscat istmul Corint, pentru a se îmbarca din nou în portul Cenchreae pe o navă mai solidă şi mai rapidă, poate o „liburnă” dalmatină, împodobită cu chipul zeitei Minerva. Face o escală la Imbros. De aici, scrie poetul, mânat de-un zefir spre ţărmurii zerintici, / In Samosul cel tracic m-a dus truditul vas. In insula Samotrace, Ovidiu părăseşte nava, care îi duce bagajele mai departe prin Helespont, apoi, de la Tempira, de pe coasta Traciei, va merge pe uscat pentru a ajunge la țărmul Pontului Euxin, traversând țara bistonienilor, fie de teama de a naviga din nou, fie pentru a se bucura de sprijinul prietenului său Sextus Pompeius, comandantul regiunii, care, de altfel, îi dădu ajutoare băneşti şi o escortă pentru a-l apăra de atacurile barbarilor (De-şi mai aduce aminte vreun muritor de mine / Şi-ntreabă ce mai face poetul exilat, / Să ştie că Cezarii mi-au dăruit viața, / Iar Sextus mi-a salvat-o: el vine după zei).”
Ajuns la țărmul Mării Negre, poetul se îmbarcă din nou şi, după ce trece prin dreptul cetăților Odessos (Varna) şi Dionysopolis (Balcic), soseşte în primăvara anului 9 d.Hr., în vechiul Tomis, considerat, în acea vreme, un neînsemnat emporiu de la capătul lumii cunoscute.
„Despre meleagurile unde şi-a petrecut exilul, Ovidius nu oferă prea multe detalii, în „Tristele” şi,,Ponticele” sale. Aflăm de la el un amănunt interesant: Tomisul era, în primii ani după Hristos, o cetate măruntă, fără importanță, „cu ziduri mici„, peste care zburau lesne săgețile barbarilor atacatori (Ades pe străzi culegeam săgeți înveninate). Este posibil să fi văzut şi cetatea Aegyssus (Tulcea), despre care spune că era o „cetate veche„, aşezată la Istru, „cu ziduri tari: într-însa nu-i lesne de pătruns„, dar şi Histria ori Callatis, afirmând că se afla la mare cinste, nu numai la Tomis, ci şi în alte cetăți.
Lui Ovidiu, împrejurimile Tomisului i s-au părut cu totul dezolante: Dar locul cum arată! Nu-i frunză, nu e arbor, / Şi iarnă după iarnă urmează ne-ntrerupt. Tinutul n-avea, deci, nici un farmec, ba chiar, zice poetul In toată lumea asta nu este loc mai trist„. Poetul exagera, din dorința de a-i înduioşa pe cei ce i-ar fi putut reda libertatea de a se întoarce în patrie ori măcar de a-i schimba locul exilului cu altul în care clima să fie mai blândă.”
Aflăm că vinul îngheța iarna în urcioare şi pentru a fi băut, trebuia mai întâi sfărâmat.
„Meridionalului Ovidius, gerurile tomitane i se păreau cumplite. De frig, barbarii îşi puneau pe ei cojoace şi ițari: nu-și lasă decât obrazul gol; Dar țurțurii de gheață le zuruie în plete, De albă promoroacă scânteie barba lor.
Pe atunci, nimeni din cetate nu vorbea latineşte (Cui să citesc eu însă din versurile mele? Căci pentru limba noastră pe-aice nu-s urechi!), așa că a fost nevoit să învețe limba localnicilor: „In graiul cel sarmatic – iertaţi-mă, o Muze!/ Chiar eu vorbesc adesea, chiar eu, poet roman„.
Barbarii – geții din Tomis, îi inspirau poetului groază, pentru că purtau plete lungi, erau înveşmântați în piei, iar dreptatea şi-o făceau singuri, cu sabia (Când s-au luat la harță, chiar pân’la sânge-ajung), fiind „mai cruzi decât lupii„. Femeia tomitană nu se pricepea la tors, își măcina singură făina şi îşi ducea pe cap,,urciorul greu de apă„.
Pe vremea relegării sale la Tomis, poetul Ovidiu a trăit într-o permanentă nesiguranță:
Eu care-n tinereţi am cam fugit de arme / Și numai pe la jocuri cumva le-am mânuit, / Bătrân acum, cu scutul şi sabia în mână, / Îmi pun, vai mie! coiful în capul meu albit! Această permanentă nesiguranță era determinată de realitatea politică a timpului. Ținutul trans-dunărean va intra definitiv în componența Imperiului roman abia trei decenii mai târziu, după moartea lui Ovidius; până atunci, Dobrogea s-a aflat sub stăpânirea odryzilor, fapt ce permitea dese năvăliri, mai ales atunci când îngheța Istrul.
De teama morții, nopțile poetului erau chinuite de visuri înspăimîntătoare: Ori mă feresc, în visu-mi, de-a geților săgete, Ori miinile în lanţuri visez că mi le pun.”
În semn de cinstire, în anul 1887 a fost amplasată, în centrul orașului Constanța, statuia poetului, cu următorul epitaf: „Sub astă piatră zace Ovidiu / Cântăreţul iubirilor gingaşe, răpus de-al său talent / O, tu, ce treci pe-aice, dac-ai iubit vreodată / Te roagă pentru dânsul: să-i fie somnul lin”. O statuie identică a fost amplasată, în 1925, și în Sulmona, orașul unde s-a născut poetul.
Sursa: Călători la Pontul Euxin, autor Constantin Cioroiu, Editura Sport-Turism, 1984
