- Provenind dintr-o familie umilă, Dioclețian a urmat o carieră militară în umbra puterii, până când s-a autoproclamat împărat. De pe tronul Romei, a implementat o reformă profundă a imperiului, dar în mod surprinzător a abdicat în anul 305.
Inventator de crime și organizator al răului – așa a fost descris Dioclețian, unul dintre cei mai mari împărați ai Romei, de către Latanzio, profesorul de retorică pe care suveranul îl chemase în slujba sa. Dioclețian a atras mânia acestuia, ordonând ultimele mari persecuții împotriva creștinilor.
Narațiuni mai echilibrate, precum cea din Historia Augusta – colecția de biografii ale împăraților romani – îl caracterizează ca fiind „capabil, inteligent, devotat statului”, dar și „nerușinat” și cu „o inimă turbulentă pe care a reprimat-o cu prudență și mână fermă”. Pe scurt, a fost un om talentat, cu intuiție, duritate și cruzime, a cărui figură era exaltată datorită faptelor sale.
Când vorbim despre Dioclețian, merită să-l comparăm cu Augustus, primul împărat al Romei, de care îl despart aproape trei secole. Dacă acesta din urmă a pus bazele uneia dintre cele mai longevive entități politice din istorie, Imperiul Roman, Dioclețian l-a reformat. Mai mult, ca și Augustus, Dioclețian s-a prezentat ca un restaurator al măreției romane, chiar dacă deciziile sale au marcat un nou curs politic pentru imperiu.
De origini umile
Diocles – acesta a fost numele său, la naștere – provenea dintr-o familie umilă din Dalmația (în Croația de astăzi). Tatăl său era libert, sclav eliberat, care lucra ca scrib pentru un senator. Dioclețian nu a fost singurul împărat care a ajuns la putere dintr-o poziție atât de modestă (și Pertinax fusese fiul unui libert), dar această origine i-a permis să înțeleagă realitatea și nevoile unui guvern slăbit.
A fost unul dintre împărații iliri, numiți așa deoarece proveneau din zone în care se vorbea odinioară dialectul ilir, o regiune de frontieră militarizată și complexă. Toți au fost mari soldați, căliți în mii de bătălii, precum Maximian Thrax, Claudius al II-lea Gothicus, Probus sau Aurelian. Proveneau din cele mai umile straturi ale societății și, până când au obținut titlul imperial, viața lor fusese dedicată războiului. Deși Dioclețian era un militar iscusit, el a fost singurul care a înțeles că relele imperiului nu puteau fi rezolvate cu armele, ci era necesar să se procedeze la o reformă.
Diocles a avansat treptat în gradele militare și a servit în diverse zone, devenind în cele din urmă comandantul gărzii cavalerești a împăratului Carus. În acea perioadă, a știut cum să se facă vizibil. În anul 283, a primit o importantă onoare: a fost numit consul sufect (funcție avută doar câteva luni). În același an, l-a însoțit pe Carus în expediția împotriva perșilor sasanizi, care s-a încheiat când împăratul a fost ucis de un fulger.
Tronul a revenit atunci fiilor săi, Carinus și Numerian. Primul se afla în Galia, în timp ce al doilea l-a însoțit pe Carus în campania împotriva perșilor, dar murise în circumstanțe necunoscute, în anul 284. Moartea sa a fost observată abia când mirosul de putrefacție din lectică a devenit prea puternic. În loc să se supună comenzii îndepărtatului, dar legitimului Carinus, armata tensionată s-a adunat lângă Nicomedia (în Turcia de astăzi). Diocles s-a apărat de zvonurile despre implicarea sa în moartea lui Numerian și l-a acuzat pe prefectul pretorian Aper, socrul defunctului, că ar fi complotat eliminarea acestuia. Și-a scos sabia și, după ce a mormăit câteva versete din Eneida, l-ar fi ucis pe loc, apoi s-a proclamat împărat.
A ales să-și schimbe numele într-unul mai latin, Dioclețian, și a început un război civil împotriva lui Carinus, pe care sursele îl înfățișează, la fel ca aproape toți cei învinși în lupta pentru putere, ca fiind corupt și amoral: se spunea despre el că „purta pantofi împodobiți cu pietre prețioase” sau „înota printre mere și pepeni”. Carinus s-a întors din Britania, unde plecase pentru a desfășura campanii militare, și s-a confruntat cu Dioclețian în bătălia de la Margus (Morava de astăzi, în Serbia), dar probabil a fost trădat și executat de propriile trupe. Aceasta a certificat dominația necontestată a lui Dioclețian, care avea să domnească timp de douăzeci și unu de ani, o durată neatinsă niciodată de pe vremea lui Antoninus Pius, cu un secol mai devreme.
Perspicacitate politică
Secolul al III-lea nu fusese bun pentru Roma, iar Dioclețian, din poziția sa de soldat rătăcitor, a putut să-i intuiască slăbiciunile. Prima era instabilitatea politică și, desigur, propria sa ascensiune violentă nu era de bun augur pentru viitor. Confruntat cu această perspectivă, a ales pragmatismul, o caracteristică care l-a însoțit întotdeauna. A urmat o politică de conciliere, culminând cu o amnistie pentru adepții lui Carinus. Această particularitate s-a combinat cu inspirația de care a dat dovadă prin marea inovație politică introdusă: suveranitatea partajată.
Confruntat cu probleme militare presante, Dioclețian a ales să i se alăture la guvernare un camarad, pe nume Maximian. Apoi i-a chemat pe alți doi veterani, Constanțiu și Galeriu, să ia parte la conducere, conform unui sistem cunoscut sub numele de tetrarhie, care nu avea să supraviețuiască mult timp. La fel ca Dioclețian, colegii săi erau și ei de origini modeste, provenind din provinciile dunărene și, fără să fi primit vreo educație formală, în afară de cea oferită de viața de cazarmă și de câmpul de luptă. Cu toate acestea, s-au dovedit a fi excelenți conducători. Dioclețian a ales să-și rezerve poziția superioară de Augustus al Orientului.
Cea mai mare provocare a sa a fost rezolvarea problemelor structurale care aproape ruinaseră imperiul. A crescut numărul provinciilor, pe care le-a grupat în 12 dieceze și 4 prefecturi. Prin fragmentarea puterii provinciale, foarte puțini oameni mai aveau suficientă autoritate pentru a-i contesta domnia.
A mărit, de asemenea, numărul trupelor, au fost construite fortificații, iar recrutarea a fost intensificată pentru a se asigura că Roma nu va fi vulnerabilă la presiunile exercitate de inamici la granițele imperiului.
Dioclețian a rămas în istorie și pentru brutalitatea sa, și abordarea nemiloasă față de creștinism. În timpul domniei sale, scripturile creștine au fost arse, adunările bisericești interzise, iar mulți credincioși au fost uciși.
Condamnat uitării publice
Dioclețian a suferit în timpul vieții așa-numita damnatio memoriae, condamnarea la uitare, din cauza asocierii sale cu Maximian, cu care împărțise puterea. Acesta din urmă a fost condamnat, în anul 311, pentru că se revoltase împotriva ginerelui său, Constantin, iar sentința l-a afectat și pe Dioclețian. Iată cum o relatează scriitorul creștin Lactanțiu în tratatul său, Moartea persecutorilor: „Constantin a ordonat ca statuile să fie dărâmate și picturile care îl înfățișează pe bătrânul Maximian să fie șterse, oriunde s-ar fi găsit. Totuși, întrucât cei doi bătrâni [augustii Maximian și Dioclețian] erau adesea prezentați împreună, acestea au fost distruse în același timp.” Asta a contribuit, conform lui Lactantius, la grăbirea morții lui Dioclețian, în anul 313.
În ciuda acestor aspecte reacționare, Dioclețian nu a încetat să inoveze, fapt demonstrat de măreția tronului imperial. Dioclețian s-a autointitulat dominus noster (domnul nostru) și a instituit un ceremonial cu reminiscențe persane, caracterizat prin lux și fast, care îl diferențiau și mai mult pe monarh de popor. Aici se pot întrezări originile umile ale lui Dioclețian, care a înțeles nevoia de a exercita puterea într-o manieră ostentativă, pentru a genera un respect care se pierduse în deceniile precedente, odată cu succesiunea de asasinate și lovituri de stat.
Plecarea sa de la tron a fost neobișnuită: a abdicat, împreună cu Maximian. A fost singurul împărat roman care s-a retras voluntar. Puterea a trecut la cezari, care au fost ridicați la rangul de auguști și au numit alți cezari. Dioclețian s-a retras din lumina reflectoarelor politice și a devenit un om de rând, deși locuia în impunătoarea vilă de lângă Salona (azi Split, Croația), pe care chiar el o construise. Din acel moment, armonia a început să dispară. În ciuda reticenței sale, Dioclețian a participat la o conferință cu succesorii săi, pentru a restabili armonia pierdută. În timpul întâlnirii, Maximian i-a propus să ia înapoi puterea, dar Dioclețian a refuzat, spunând că preferă să se dedice cultivării verzei.
Un final dureros
Dioclețian a înțeles că fiica sa, Valeria, devenise, la moartea soțului ei Galerius, un obiect de dispută între noii cezari, Licinius și Maximian Daia. După ce a implorat ca familia să-i fie lăsată în pace, Dioclețian, acum bolnav, alege să moară de foame. S-a scutit, astfel, de o ultimă suferință: uciderea soției și a fiicei sale, de către Licinius. După diverse ultraje, cele două femei au decis să fugă, dar au fost interceptate în Salonic și decapitate într-o execuție publică; rămășițele lor au fost aruncate în mare. În acest mod, și-a încheiat existența familia unuia dintre cei mai importanți împărați ai Romei. Tiran, dar și geniu organizatoric, Dioclețian rămâne în istorie drept o figură puternică și controversată.
Sursa: revista Storica – National Geographic, nr. 191/2024
