O scrisoare inedită, din toamna anului 1916, a studentului Petre Andrei, doctorand în filozofie, trimisă chiar în ziua plecării pe front, către profesorul și mentorul său său, Ion Petrovici, reflectă starea de spirit care domnea atunci în rândurile tinerilor intelectuali români, conștienți de importanța construirii României Mari. Absolvent al Facultății de litere şi filozofie din Iași, Petre Andrei își continua studille la Berlin în momentul intrării României în război. Fără ezitare, studentul s-a înrolat voluntar, deşi era orfan de tată, iar această situație îi asigura scutirea de serviciul militar.
Scrisoarea se păstrează, în prezent, în colecțiile cabinetului de manuscrise al Bibliotecii Academiei Române.
20 octombrie 1916
Iubite domnule Petrovici,
Azi plec pe front. Așteptam mai de mult această bucurie şi, în sfârșit, a venit. În acest moment caut să mă mai reculeg şi atunci gândul se întoarce şi către cei lăsați acasă (căci Iaşul e casa mea). Spovedania şi cuminecătura întăresc pe cei plecați pe drumul pericolului, de aceea o spovedanie voi face si eu acum. Mă gândesc cu mare plăcere la anii petrecuți la Iaşi; am întâlnit atâția oameni de bine, care m-au îmbrăţişat pe mine, un străin singuratec şi dezorientat în lupta vieții – încât cel dintâi gând al meu e acela de recunoştinţă față de aceşti oameni. Printre aceştia sunteţi şi d-voastră cu d-na Petrovici. Am petrecut ore sublime la cursurile şi seminariile d-voastră şi am construit, zi cu zi, tot ce am acum. Pe lângă aceasta prietenie ce mi-ați arătat în afară de încurajarea ce mi-o dădeați ca profesor a sporit şi mai mult râvna mea de muncă.
Ce să mai spun de prietenia d-nei Petrovici? Nu stiu dacă cuvântul e deajuns ca să exprime recunoştinţa mea. Totul îmi revine în minte şi retrăiesc încă acele momente frumoase din trecut. Aș scrie mai multe, dar sunt lucruri pe care nu vreau să le arăt ochilor indiscreți ai cenzurei. Si apoi, acum, nu e timp pentru înduioşare pentru trecut, acum tunul şi puşca glăsuiesc, mă duc să le ascult vocea, să primesc botezul sângelui.
Vă asigur, d-le Petrovici, că voi şti să mânuiesc arma tot aşa de bine ca şi termenii şi axiomele filozofice. Voi aplica concepția filozofică: viața nu preţuieşte prin ea însăşi nimic – ci valoarea ei provine din idealul în slujba căreia este pusă. Idealul nostru e așa de mare şi sfânt, încât vedeţi de ce nu mă nelinişteşte deloc gândul morții. Vă rog primiti, împreună cu d-na Petrovici, salutul entuziast al meu.
P. Andrei
P.S. Dacă credeți că interesează pe cineva scrisoarea mea, vestea plecării, anunțați vă rog despre aceasta, transmitând şi un rămas bun. De asemenea, vă rog, aratați d-nei Vrabie mulțumirile mele pentru sabie. Îi voi scrie câteva rânduri de pe front, căci acum plec. Nu ştiu încă ce destinație am şi nici încotro plec.
Sursa text: Magazin istoric, nr. 2 (167), februarie 1981
Sursa foto: Historia
