În zorii zilei de 24 noiembrie 1927, la ora 06:45, România pierde figura care, vreme de decenii, îi modelase destinul: Ion I. C. Brătianu, președintele Partidului Național Liberal, fost prim-ministru și artizan al unor acte fondatoare – Unirea cea Mare (1918), Constituția din 1923, reforma agrară, votul universal. La doar 63 de ani, moartea lui lasă loc unui gol politic și simbolic, care a cutremurat societatea românească.
Un fiu al Argeșului
Născut la 20 august 1864, în județul Argeș, Ionel – cum îl numeau apropiații – era fiul cel mare al lui Ion C. Brătianu, întemeietorul PNL, și al Pieii Pleşoianu, oltencă de viță puternică. Copilăria i-a fost marcată de apropierea de istorie: în timpul Războiului de Independență, îl însoțește pe tatăl său pe front. Încrederea pe care Ion C. Brătianu o avea în fiii săi era deplină: lor le încredințase dicționarul cifrat al primului-ministru, spre uimirea regelui Carol I. Deși format ca inginer, Ionel era, prin vocație, un om al culturii și un spirit reflexiv asupra destinului românesc. Politica i se înfățișa ca o misiune, nu ca un privilegiu: „Politica e ceva grav, grav de tot. Ai în mâna ta viaţa şi viitorul ţării tale.”
Intrarea în scenă
În 1895, își începe drumul politic ca deputat de Gorj. Urmează, pe rând, portofoliile Lucrărilor Publice, Externe (interimar) și Interne. Inteligența organizată, rigoarea și modernismul ideilor sale îl transformă rapid în liderul noii generații liberale. Pe 11 ianuarie 1909, după retragerea lui D. A. Sturdza, Congresul partidului îl desemnează președinte al PNL. Presa timpului îl numea „tot ceea ce avea mai bun partidul și țara”.
Atentatul din 1909
La doar câteva luni de la ascensiune, pe 8 decembrie 1909, Ionel Brătianu este victima unui atentat. Gheorghe Stoenescu, lucrător C.F.R., îl împușcă în timp ce acesta se întorcea acasă de la o ședință a Senatului. Atentatorul își justifică gestul ca un protest împotriva scumpirii vieții. Brătianu supraviețuiește, iar episodul îi întărește aura de om politic imperturbabil.
Anii guvernărilor liberale
Într-o epocă dominată de instabilitate, guvernările conduse de Ion I. C. Brătianu totalizează șase ani, remarcându-se prin continuitate și ambiția reformelor: reforma agrară, Constituția din 1923, legea electorală, modernizarea economiei pe baza doctrinei „prin noi înşine”, reașezarea politicii externe după Primul Război Mondial. În culisele puterii, influența lui asupra regelui Ferdinand I era bine-cunoscută, mediată adesea prin Barbu Știrbei și regina Maria. Ferdinand îl considera „zodia bună a României”. De aici și supranumele de „regele neîncoronat”.
Strategul
Brătianu era un tactician desăvârșit, atent la nuanțe, dar indiferent la partea estetică a discursului oratoric. Convins că scrie istorie, își vedea rolul ca pe o datorie democratică față de popor: apărarea intereselor permanente și a demnității naționale.
Criza dinastică
Sfârșitul guvernării sale este dominat de criza declanșată de renunțarea principelui Carol al II-lea la prerogativele de moștenitor al Coroanei. Se formează astfel Regența: principele Nicolae, patriarhul Miron Cristea, și Gheorghe Buzdugan. Criticii îl acuzau pe Brătianu că urmărește îndepărtarea unui principe energic. Nicolae Iorga nota: „Acum nu mai erau doi stăpâni în România, ci unul singur: Ion Brătianu.” Pe 27 martie 1926, Ionel Brătianu demisionează, afirmând că PNL părăsește puterea „cu conștiința senină a datoriei împlinite”. Regența devine apogeul autorității sale – până și jurnalele străine remarcă tonul său suveran.
Sfârșitul
Dispariția sa, pe 24 noiembrie 1927, vine brusc, ca o ruptură de destin. Este înmormântat la Florica, în Argeș, lângă tatăl său. Presa opoziției, ziarul „Dreptatea”, îi recunoaște totuși rolul istoric: „S-a stins încă unul dintre cei care au ţinut pe umerii lor greaua sarcină a realizării celui mai mare ideal românesc: întregirea neamului.”
