Anticul oraș Tomis continuă să fascineze, prin structurile urbane rămase din vremea când se afla în granițele marelui Imperiu Roman. De nenumărate ori dărâmat și tot de atâtea ori refăcut, orașul păstrează, în adâncurile sale, construcții antice încă puțin cunoscute de publicul larg.
Astfel de construcții speciale sunt galeriile subterane care traversează peninsula tomitanǎ, trecând pe sub Edificiul Roman cu Mozaic, pe sub Piața Ovidiu și pe sub toată faleza de est, până la plaja Modern. Considerate, pe rând, canale colectoare ale apelor menajere şi pluviale, adăpost în caz de primejdie şi mijloc de evadare în timpul asediilor, ele sunt, de fapt, apeducte de mari dimensiuni, capabile să înmagazineze o mare cantitate de apǎ.
Unul dintre cei mai buni cunoscători ai galeriilor subterane a fost Vasile Canarache. În 1958, el menţionează într‐un raport existenţa unei întregi reţele de galerii subterane legate între ele, la aproximativ 20 metri sub nivelul actual. Dispuse în rețea, prevăzute cu căi de ventilare şi guri de ieşire, ele au fost săpate direct în stâncă sau loess şi au pereții zidiți din piatră şi cărămidă. Au înălţimea de aproape 2 metri şi lăţimea în jur de 1,20 m.
Până în prezent, au fost cercetate două tronsoane: primul, ce unește faleza estică cu portul turistic Tomis, are o lungime de aproape 285 m şi înălțimea de 1,60 – 2,49 m. Al doilea tronson, dintre portul Tomis şi Edificiul Roman cu Mozaic, are o lungime de 265 m. Sensul de curgere al apeductului este spre faleza de vest, unde sunt şi termele oraşului, cu bazine şi rezervoare proprii. Sistemul de galerii-apeduct a fost construit în a doua jumătate a secolului II p. Chr.; ele au funcționat şi pe perioada de existență a oraşului romano-bizantin.
Potrivit studiilor făcute de arheologul Gheorghe Papuc de la Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța, unul dintre apeductele Tomisului antic ar fi pornit de la malul sud-vestic al lacul Siutghiol, în zona Ovidiu. Ulterior, în secolul al III-lea, a fost captat şi un izvor de la Canara (azi oraşul Ovidiu), de unde pornea o aducţiune către Tomis. Galeriile subterane descoperite sub Constanţa, în zona Pieţei Ovidiu, sunt, de fapt, parte din sistemul de apeducte al cetăţii.
Poetul latin Ovidius amintește, în Ponticele sale, de lipsa izvoarelor cu apă bună în apropierea orașului, de gustul neplăcut, salmastru, al apei:
„N‐ai izvoare cu apă de băut; cele care sunt au apă aproape asemănătoare cu cea a mării;
Nu ştii dacă‐ţi potolesc setea sau ţi‐o aprind”.
Tomitanii au fost nevoiți să gândească un sistem de aducțiune a apei de la o distanță apreciabilă, să stocheze apa în galeriile subterane, cu ramificații în toate cartierele orașului antic. Apa era scoasă prin puțurile amplasate în diverse zone, și au fost accesibile până în secolul XIX, dar conțineau o apă de proastă calitate, nepotabilă.
În legătură cu destinaţia acestor galerii, Vasile Barbu, autorul lucrării „Tomis, oraşul poetului exilat” (Bucureşti, 1972) mărturiseşte că la prima vedere a crezut „ca şi cei de mai înainte, că este vorba de un canal colector al apelor menajere şi pluviale din Tomis”. Dar a renunţat la această variantă, datorită adâncimii mari la care sunt săpate, pantei mici și lipsei unor canale mici de legătură, care ar fi preluat apele de pe străzi şi din locuinţe şi le‐ar fi deversat în galerie. Canalele erau de obicei la adâncimi de până la 2 m, sub pavajul străzilor. În aceste „coridoare subterane” s‐a investit un volum imens de muncă, mai ales în zonele unde roca era loess‐ul şi trebuiau aduse la faţa locului, piatra, cărămida, mortarul, cofrajele etc. După un calcul actual al specialiştilor în minerit, cu mijloace nemecanice, săpându‐se 24 de ore în continuu în stâncă se putea înainta maximum 1,30 metri.
Plecând de la aceste date, autorul consideră că galeriile erau folosite pentru adăpost în caz de primejdie sau evadarea din timpul asediului şi eventuale căderi în spatele asediatorilor, în contextul atacurilor carpo‐gotice din secolul III, când odată cu măsurile de întărire a fiecărei cetăţi, alături de refacerea zidului de incintă, capitalei de provincie i s‐ar fi putut mări capacitatea defensivă, prin construirea acestui ingenios sistem de coridoare subterane. Așa s-ar putea explica de ce, în timpul numeroaselor atacuri barbare dintre secolele III‐VII, oraşul a scăpat deseori cu succes de la dezastre.
Ținând cont de faptul că la Tomis poposeau mari demnitari romani, precum guvernatorii provinciei, interesul stăpânirii romane pentru această cetate este edificator. Sistemul de galerii-apeduct a putut fi construit în a doua jumătate a secolului II, când cetatea îndeplinea funcţia de „Metropolă a Pontului Stâng”. Sumele necesare pentru realizarea unei asemenea construcții erau colosale şi nu puteau fi suportate fără sprijinul autorităţii de stat. Este perioada când au fost captate surse de apă din zona Palazu Mare, prin intermediul celor două apeducte mai mici. Acestea îşi adăugau apa la galeria captantă de la Pescărie, de unde apeductul pornea spre Tomis. Este posibil ca cele două apeducte să fi fost construite la oarecare diferenţă de timp între ele. Către sfârşitul celei de a doua jumătăţi a secolului III, necesarul de apă al Tomisului, care devine capitala Scythiei, creşte, fapt ce determină captarea unei surse mai puternice, dar şi mai depărtate, la circa 20 km de oraş, sursa de la Canara. Totodată, este posibil ca în această perioadă, de după construirea apeductului de la Ovidiu, în cetatea lărgită să se dea în folosinţă noi ramificaţii ale apeductului subteran.
În antichitate, peninsula constănţeană avea o lăţime apreciabilă, dar, în timp, aceasta s‐a strâmtat foarte mult. Alcătuirea geologică a zonei peninsulare a Constanţei permite infiltrarea apei până la stâncă sau până la stratul de argilă impermeabilă. Micul oraş Tomis a devenit treptat cea mai importantă cetate a litoralului vest‐pontic, iar galeriile subterane aduceau viaţa în cetate, aduceau apa necesară clipă de clipă și asigurau adăpost. Treptat, s-au produs alunecări de teren, pământ pe care marea l-a fărâmiţat şi l-a cărat, datorită curenţilor de coastă, distrugând parțial labirintul de tuneluri. Galeriile îngropate în solul dobrogean ascund în continuare mistere fascinante, dar poate, cândva, vor fi deschise publicului și vom putea face o plimbare pe sub orașul Constanța, pe urmele tomitanilor antici.
Surse:
Gh. Papuc – Aprovizionarea cu apă a cetăţii Tomis în epoca romană şi romană târzie, Ed. Ex Ponto, 2005
Livia Buzoianu, Maria Bărbulescu – Tomis, comentariu istoric și arheologic, Ed. Ex Ponto, 2015
