O lună de anchetă austriacă în inima Transilvaniei
În ianuarie 1785, Alba Iulia a devenit epicentrul unei anchete ce avea să marcheze istoria Transilvaniei. Comisia aulică cezaro-regală, trimisă de împăratul de la Viena, a început cercetarea capilor Răscoalei din 1784-1785: Horea, Cloșca și Crișan. Cei trei au fost prinși prin trădare la sfârșitul anului 1784 și aduși sub supraveghere strictă.
Horea și Cloșca au fost încarcerați la porțile a III-a și a IV-a ale Cetății ridicate de austrieci pe spatele țăranilor români. Crișan, în schimb, a rămas în vechiul corp de gardă — o clădire astăzi dispărută — până pe 13 februarie 1785, când și-a pus capăt zilelor, chiar înainte de pronunțarea sentinței oficiale.
Crișan: sinuciderea și pedeapsa postumă
Sentința pentru George Crișan a fost pronunțată pe 14 februarie 1785. Documentul comisiei nota cu gravitate:
„George Crișan, locuitor în Cărpiniș, în etate de 52 ani, de religie veche și supus cameral, ale cărui crime s-au constatat prin depozițiile martorilor, s-a sinucis înainte de pronunțarea sentinței.“
Totuși, legea trebuia respectată și exemplul trebuia dat. Trupul lui Crișan a fost tăiat în patru și tras pe roată în diferite localități: partea de sus a corpului la Abrud, partea de jos la Bucium, a doua parte de sus la Brad și cea de jos la Mihăileni. Capul său a fost ridicat pe o țeapă în satul natal, Cărpiniș. Executarea a avut loc pe 16 februarie 1785, într-un spectacol de oroare menit să descurajeze orice viitoare răscoală.
Horea și Cloșca: parada execuției publice
Sentința comună pentru Horea și Cloșca a fost pronunțată pe 26 februarie 1785. Documentul prevedea:
„Să fie aduși la locul de osândă (Dealul Furcilor) și acolo să li se frângă toate membrele cu roata, corpurile să fie tăiate în patru, capul și părțile trupului să fie trase pe roate pe lângă drumurile comunelor unde au săvârșit cruzimile.“
Pe 28 februarie 1785, Horea și Cloșca au fost conduși pe care speciale, însoțiți de preoți, escadroane de cavalerie și pedestrași, într-un adevărat spectacol de forță și teroare, descris cu lux de amănunte de profesorul Iosif Gabri (profesor, între anii 1771-1796, la gimnaziul de pe lângă Episcopia româno-catolică din Alba Iulia) într-o scrisoare trimisă la Roma:
„Este cu neputință să descriu convoiul și mulțimea care a fost de față. Eu, prin bunăvoința unui locotenent de cavalerie, am stat călare între batalionul în formă de careu și între cavalerie și astfel am văzut de la început execuția și parada, cum văd această foaie de hârtie din fața mea.“
Grancea Rakoczy: călăul care a respectat legea împăratului
Călăul orașului, Grancea Rakoczy, a executat pedepsele cu o precizie rece, relatând într-o scrisoare către judele Alba Iulia dificultățile legate de plata muncii sale: echivalentul a 51 de florini, adică prețul unei vaci sau douăzeci de vedre de vin. Plata acoperea execuțiile lui Horea, Cloșca, Crișan și a altor 11 țărani răsculați în noiembrie și decembrie 1784.
Scrisoarea sa dezvăluie nu doar birocrația rigidă a imperiului, ci și modul în care fiecare treaptă a piramidei feudale — de la împărat la călău — își respecta rolul în menținerea ordinii: de la ordinele împăratului la sângele celor condamnați.
Dealul Furcilor: amprenta de sânge a istoriei
Execuțiile au avut loc pe terasa sudică a Cetății Alba Iulia, numită „Dealul Furcilor“. Monumentul ridicat în 1959 pentru comemorarea lui Horea și Cloșca a fost plasat pe partea nordică, într-o locație simbolică, pentru că locul exact al execuției nu era cunoscut atunci.
Răscoala iobagilor români a făcut cunoscută Europa și America de existența unei majorități românești în Transilvania, supusă unor condiții de viață extreme, iar ecourile ei s-au resimțit mult timp după 1785.
28 februarie 2026: comemorarea memoriei
În 28 februarie 2026, se împlinesc 241 de ani de la execuția capilor Răscoalei și a altor sute de țărani răsculați împotriva nedreptăților. Comemorările din Alba Iulia readuc în memorie curajul lui Horea, Cloșca și Crișan, sacrificiul lor și semnificația luptei pentru demnitate într-o epocă dominată de opresiune și teroare.
Astăzi, Dealul Furcilor rămâne un loc de reflecție: nu doar un monument, ci o pagină vie din istoria Transilvaniei, unde trecutul sfâșietor se împletește cu memoria colectivă a românilor — o memorie ce pare că se estompează treptat, dar care încă cere să fie amintită.
