În urmă cu 160 de ani, românii au fost chemați la un eveniment unic în istoria țării: plebiscitul pentru alegerea unui domnitor străin, Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. Alegerile prin referendum, singurele de acest fel din istoria României, reflectau dorința poporului de a avea un principe occidental, capabil să garanteze stabilitatea politică și recunoașterea internațională a statului român.
Plebiscitul a început la 2 aprilie și s-a încheiat la 8 aprilie 1866. Rezultatul a fost covârșitor: 685.869 voturi pentru, 224 împotrivă și 12.837 abțineri. În paralel, dezbaterile Adunării Constituante au confirmat alegerea: 109 deputați s-au pronunțat pentru Carol, iar doar 6 s-au abținut. Această mobilizare populară și politică a arătat clar sprijinul larg pentru un domnitor străin, într-o țară fragilizată după detronarea lui Alexandru Ioan Cuza.
Înainte ca România să îl aleagă pe Carol, mai mulți prinți occidentali au fost considerați pentru tron, dar au refuzat: Filip de Flandra al Belgiei a spus nu, iar alte familii domnitoare europene au declinat invitația, fie din motive politice, fie din teama de conflict cu Imperiul Otoman sau Austria. În aceste circumstanțe, Locotenența Domnească – Lascăr Catargiu, Nicolae Golescu și colonelul Nicolae Haralambie – a trimis urgent la Düsseldorf pe Ion C. Brătianu, revoluționar pașoptist și viitor prim-ministru, pentru a obține consimțământul familiei Hohenzollern și al prințului Carol.
Carol a acceptat, în ciuda tensiunilor internaționale și a riscurilor personale, și a sosit în România sub protecția unei identități false, traversând Austria în pragul războiului cu prudență. Alegerea sa a deschis calea pentru cea mai lungă domnie din istoria României – 48 de ani – în care țara și-a câștigat independența, a consolidat instituțiile, a modernizat economia și armata și a devenit monarhie constituțională.
Plebiscitul din 1866 rămâne un simbol al voinței românilor de stabilitate și progres, dar și al pragmatismului politic: în absența altor candidați occidentali, Carol I s-a dovedit alegerea ideală, combinând prestigiu european, experiență militară și legături diplomatice strategice care au garantat recunoașterea internațională a Principatelor Unite.
Domnia sa s-a încheiat pe 27 septembrie 1914, la Castelul Peleș, la vârsta de 75 de ani, după aproape jumătate de secol în fruntea țării. În urma lipsei de urmași direcți, tronul a fost moștenit de nepotul său, Ferdinand I, fiul fratelui său Leopold, care a devenit Principe de România și, ulterior, rege. Succesiunea s-a produs într-un context dificil, imediat după moartea lui Carol I și în pragul Primului Război Mondial, însă statul modern și instituțiile consolidate de Carol au asigurat tranziția și continuitatea domniei. Astfel, moștenirea sa a fost nu doar un simbol al stabilității, ci și un garant al continuității proiectului de modernizare a României.
