Ziua de 24 iunie are o semnificație aparte atât în calendarul creștin, cât și în cel popular. Astfel, în această zi se prăznuiește Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul, iar în calendarul popular se sărbătorește „Drăgaica” sau „Sânzienele”.
Denumirea de „Drăgaică” se întâlnește în Dobrogea, Muntenia și Moldova, în timp ce în Transilvania este folosit termenul „Sânziene”.
În mitologia românească, „Sânzienele” sau „Drăgaicele” sunt zâne tinere și deosebit de frumoase, care umblă prin văzduh și pe pământ, cântând și dansând. Acestea dau miros florilor, leac plantelor, bob spicelor de grâu și rod pântecelor sterpe, spre deosebire de celelalte zâne din imaginarul popular, „Ielele” sau „Rusaliile”, temute pentru asprimea lor.
Însă, dacă oamenii nu le cinstesc și lucrează de ziua lor, „Sânzienele” devin necruțătoare: aduc grindina și furtuna, iau leacul florilor și poartă oamenii în vârtejuri.
În satul tradițional românesc, inclusiv în Dobrogea, în dimineața acestei mari sărbători, fetele culegeau flori de drăgaică, pe care și le împleteau în cosițe, iar băieții le purtau la pălărie. Dacă nu găseau drăgaică, culegeau sulfină.
Pentru a fi frumoase și plăcute de către flăcăi, fetele se spălau pe față cu roua pe care o strângeau în dimineața de „Sânziene”.
Pe 24 iunie, în satul tradițional se iniția simbolic una dintre cele mai importante activități ale anului agricol: secerișul, activitate destinată în special fetelor și femeilor. Cea mai frumoasă și harnică fată era aleasă pentru a fi „Drăgaică”, până la următorul seceriș. Ea primea o coroniță realizată din spice de grâu, iar fetele și feciorii o plimbau într-un alai prin sat, pentru a fi văzută de toată lumea.
Se zice că din această zi, păsările călătoare încep să se pregătească pentru sezonul rece. Primul care dă startul este cucul, care începe să migreze în această perioadă a anului. Conform legendelor populare, această pasăre oraculară a românilor al cărei glas „s-a dezlegat” pe 25 martie (de „Blagoveștenie”), amuțește de „Sânziene”, deoarece s-a înecat cu orz sau cu cireșe, devenind uliu.
Sursa: Muzeul de Artă Populară Constanța
