În 1897, la doar două decenii după unirea Dobrogei cu România, orașul Constanța trecea printr-o perioadă de dezvoltare spectaculoasă. Se construiau clădiri elegante, cu arhitectură impresionantă, străzile erau largi și bine trasate, existau hoteluri și magazine moderne, iar portul era într-o continuă extindere. Constanța era unul dintre cele mai dinamice orașe ale României de la sfârșitul secolului al XIX-lea, și atrăgea vizitatori din București și din restul țării.
Iosif Vulcan, avocat, scriitor, poet, publicist, membru al Academiei Române, a ajuns în orașul Constanța în anul 1897, pentru a se îmbarca pe nava „Principesa Maria”, spre Constantinopol. Alături de el, pe navă s-au îmbarcat mai multe personalități ale vremii: I. C. Brătianu, ministrul lucrărilor publice, precum și Anghel Saligny, directorul general al căilor ferate și al serviciului maritim român.
Uimit și încântat de ceea ce descoperă în vechiul Kustenge, orădeanul Iosif Vulcan își consemnează impresiile de călătorie în revista Familia, fondată de el în anul 1865.
Vulcan descrie cu entuziasm orașul de la malul mării:
„Sosind la Constanța, parcă o adiere mai românească te întâmpină. La gară vezi români, auzi limba noastră și te simți mai acasă.” Pentru un intelectual român din Austro-Ungaria, această atmosferă avea și o puternică semnificație națională.
„Nu știm unde să ne uităm mai întins: la oraș, sau la mare? Să privim străzile, clădirile, hotelurile, catedrala, geamiile, care toate laolaltă ne fac o impresiune necunoscută încă, ori să admirăm nesfârșita mare, ce împrejmuiește colțul extrem al orașului…”
Observă că vechea cetate otomană se transformase într-un oraș modern:
„În ceea ce privește orașul, de când e sub stăpânirea română, a făcut mare progres. (…) Capitala județului cu același nume, orașul are o mulțime de clădiri noi, reclamate de trebuințele administrative, culturale și militare, case particulare de toată frumusețea și hoteluri elegante. Un bulevard admirabil și câteva străzi destul de curățele. Ceea ce îi dă un colorit deosebit este comerțul; prăvălii lângă prăvălii, cu tot felul de mărfuri orientale, ne probează că suntem la port.”
Un aspect care îl impresionează pe Vulcan este diversitatea etnică:
„Populația se compune din români, greci, turci, tătari, bulgari, armeni și – firește – evrei. Majoritatea relativă e română, dar ne-românii laolaltă sunt mai mulți decât românii, care din unsprezece mii de locuitori ajung numai la trei mii. Populația română, însă, tot crește, câtă vreme cea străină scade.”
Iosif Vulcan ne descrie și clădirea care a adăpostit al doilea Cazino al Constanței: Kursaal-ul, inaugurat în 1893. „O plimbare pe bulevardul Elisabeta este tot ce mai frumos se poate închipui. Începând de la port, acela ne conduce pe marginea extremă a mării și ne arată cele mai minunate priveliști spre mare. Îndată ne atrage pavilionul de petrecere, ale cărui picioare se ridică din valuri, câtă vreme veranda e împinsă deasupra mării. Ferestrele seara sunt iluminate ”a giorno”, înăuntru cântă muzica și perechi vesele dansează bostonul; din afară, lampioanele atârnate spre mare fac o lumină feerică, sub care dame și domni conversează intim, desfătându-se în marea dinaintea lor, ca-n O mie și una de nopți”, scria el.
Scriitorul descrie și alte clădiri reprezentative al orașului:
„Centrul orașului e la Piața Independenței, unde se află statuia lui Ovidiu, ridicată la 1883. Palatul administrativ, pe care l-am vizitat și înăuntru, este un edificiu modern și cu gust, care formează un contrast izbitor în mijlocul necurățeniei tătărăști ce începe de acolo în sus. Vizitarăm apoi școala primară Prințul Ferdinand și prințesa Maria (în prezent, Muzeul de Artă Constanța – n.red.), o clădire cu totul modernă; spitalul comunal, curat și bine aranjat (această clădire nu s-a păstrat, a fost demolată la începutul secolului XX – n.red); prefectura, câteva hoteluri, dintre care cel mai frumos este Hotelul Carol I (în prezent, Comandamentul Marinei – n.red.).”
Drumul îl poartă pe Iosif Vulcan spre Geamia Hunchiar, primul edificiu de cult musulman pe care îl întâlnește, chiar atunci când muezinul își începea chemarea la rugăciune:
„Nu departe, am dat de o geamie turcească, prima ce văzusem de aproape. Din întâmplare, hogea chiar în momentul acela ieșea pe balconul din vârful minaretului, cântându-și cântarea obișnuită, câtă vreme poporul de pe stradă trecea nepăsător, căutându-și de treabă. Stătui locului și ascultându-l, cântarea aceea de jale îmi părea cântecul de lebădă al seminției turcești, care-n locul acela se stinge și piere.”
Publicistul descrie și catedrala ortodoxă, ridicată pe una din înălțimile orașului și vizibilă dinspre mare. Vulcan menționează un episod inedit din istoria catedralei: este vorba despre non-conformismul picturii interioare, realizate de George Demetrescu Mirea, care a dus la întârzierea sfințirii acestui lăcaș de cult:
„Ne-am dus să vizităm biserica catedrală română. Așezată deasupra portului, pe un punct extrem al orașului, ea are o înfățișare impunătoare, care se prezintă de departe călătorilor care sosesc de pe mare. S-a zidit înainte cu vreo zece ani și a fost pictată de artistul Mirea. Ornamentica este făcută cu lux mare, iar tablourile arată un stil modern, care a stârnit multe discuții. Artistul s-a abătut de la concepția legendară, care înfățișează îndeosebi evlavia, și a pictat niște sfinte nu numai evlavioase, dar și frumoase din cale-afară, la care să te tot uiți. Aceasta însă nu le-a convenit multora, ba unii ziceau că portretele sfintelor sunt făcute după modele vii, ceea ce a stârnit multă vorbă, încât a trebuit să iasă din București o comisie de oameni competenți, în frunte cu regretatul academician Odobescu, spre a constata dacă biserica nu e profanată și dacă se poate sfinți. Rezultatul a fost că arta a învins și catedrala s-a deschis.”
Ca și poetul latin Publius Ovidius Naso cu mult timp înaintea lui, Iosif Vulcan remarcă două aspecte caracteristice Constanței, cu un impact deosebit asupra celor ce nu sunt obișnuiți cu ele: asprimea vremii și problema apei de băut:
„Constanța are două calamități: întâi vântul și a doua: lipsa apei de băut. Neajunsul al doilea se poate îndrepta, aducându-se apa trebuitoare de la un izvor; s-a și făcut un plan pentru aducerea din satul Anadolchioi, situat la 4 kilometri depărtare.. Însă, împotriva vântului nu este niciun remediu. Și ce vânt! Te taie ca briceagul. Și cât ține! Aproape tot anul. Deosebit iarna, când ninge și îți suflă-n față, ori face grămezi uriașe de zăpadă, trebuie să fie grozav.”
Impresia finală este, totuși, pozitivă:
„Vara este mai plăcut. Atunci, aerul de mare temperează atmosfera; vine lume și e oareșicare viață socială, ceea ce iarna lipsește cu desăvârșire; se deschid băile de mare, unde duce o cale ferată, se dau concerte și baluri și uiți că ești în Dobrogea.”
Ajuns la bordul vaporului „Principesa Maria”, Iosif Vulcan admiră pentru ultima dată Constanța, „ca un uriaș castel fantastic”, cu ale sale ferestre luminate, ce devin tot mai mici, până dispar cu totul. Paginile emoționante în care a descris orașul ne rămân ca un mic far, ce luminează un trecut tot mai îndepărtat, spre care privim cu nostalgie.
Sursa: Revista Familia nr. 43/1898
