În centrul Constanței, poetul latin Publius Ovidius Naso stă, de mai bine de un secol, cu privirea îndreptată spre mare. La Sulmona, orașul italian în care s-a născut poetul, un alt Ovidius, aproape identic, privește spre munți. Ambele statui poartă numele sculptorului Ettore Ferrari, dar cele două monumente nu sunt identice.
Între ele există mai multe diferențe, care la prima vedere par neînsemnate, dar fiecare poate avea un sens adânc.
Cea mai interesantă diferență este stilusul, un instrument de scris folosit în antichitate. La statuia din Sulmona, Ovidius are în mâna dreaptă un stilus. La statuia din Constanța, însă, stilusul nu există – sau nu mai există. Nu se știe dacă a existat și a fost distrus, sau nu l-a avut de la început.
Replica din Sulmona are și alte elemente adăugate. Ferrari nu a făcut o simplă copie a statuii lui Ovidius. Pentru exemplarul de la Sulmona, a introdus câteva elemente proprii, printre care un nod asociat simbolisticii masone și, pe partea din spate, o fascie (iniţial, simbol roman, preluat de fascişti, reprezentând un mănunchi de nuiele legate strâns cu o curea) – detalii care nu apar la statuia din Constanța.
De ce Ovidius de la Sulmona ține un stilus în mâna dreaptă, în timp ce la Constanța nu îl are? Încercăm să ne apropiem de răspuns, cercetând contextul în care au fost realizate cele două statui, dar și „epopeea” prin care a trecut statuia din orașul de la malul mării.
CINE A FOST ETTORE FERRARI
Ettore Ferrari (1845-1929) a fost unul dintre principalii reprezentanți ai mișcării de renaștere artistică, după unificarea Italiei. A studiat la Accademia Nazionale di San Luca și a devenit profesor la Istituto Superiore di Belle Arti. Republican convins, a fost deputat în Parlamentul Regatului Italiei timp de trei legislaturi. De asemenea, a fost Mare Maestru al Marelui Orient al Italiei, cea mai veche și mai mare organizație masonică din Italia. Ca apărător consecvent al valorilor democratice, Ettore Ferrari a fost unul dintre cei mai consecvenți adversari ai fascismului mussolinian.
Înainte de a primi comanda pentru statuia lui Ovidius, Ferrari a realizat statuia lui Ion Heliade-Rădulescu, scriitor și om politic, amplasată în București, în 1879.
Printre alte creații ale sale se numără: monumentul lui Giordano Bruno din piața Campo de’ Fiori (Roma), statuia lui Giuseppe Garibaldi (Pisa), monumentul lui Dante Alighieri (Trento), monumentul lui Giuseppe Mazzini (Roma), busturile lui Decebal și Traian (Cluj), basorelieful împăratului Traian de pe statuia Lupa Capitolina (Cluj).
CONSTANȚA, 1884-1887: PRIMA STATUIE
Inițiativa amplasării unei statui a lui Ovidius în Constanța i-a aparținut lui Remus Opreanu, primul prefect român al județului Constanța după revenirea Dobrogei la România, în 1878. Opreanu voia ca noul oraș românesc să aibă un simbol legat de trecutul roman al Tomisului, iar Ovidius era extrem de potrivit pentru mesajul pe care prefectul voia să-l transmită. Poetul roman fusese exilat la Tomis și scrisese despre locul în care trăise, și alegerea lui Ettore Ferrari nu a fost întâmplătoare. Statuia putea sugera continuitatea dintre lumea romană și România modernă și putea servi drept argument simbolic pentru latinitatea și apartenența Dobrogei la spațiul românesc.
Pe de altă parte, Opreanu avea legături culturale cu Italia. Era absolvent al Universității din Pisa, unde studiase filologia italiană și dreptul, iar Ferrari pentru el nu era un necunoscut, ci un sculptor italian important, specializat într-o artă de inspirație clasică, ceea ce îl făcea potrivit pentru reprezentarea unui poet al Romei antice.
Prima mențiune despre inițiativa ridicării acestui monument apare în Farul Constănțean, primul ziar românesc din Dobrogea, într-un număr de la începutul anului 1883. Acesta anunţă că, la propunerea prefectului, Comitetul constituit cu doi ani înainte pentru construirea unui edificiu pentru o şcoală-model la Constanţa, a hotărât să ridice şi „o statuie marelui poet Ovidius. Această operă destinată a glorifica memoria marelui poet în locul exilului său, vechiul Tomis, şi a fi vie dovadă că acest pământ înainte de a fi român a fost roman” a primit și aprobarea Ministerului Instrucţiunii Publice.
Ziarul anunţă chiar că statuia urma să fie terminată pe la sfârşitul lunii iulie, iar inaugurarea să aibă loc în septembrie sau octombrie a aceluiaşi an. Interesante sunt şi amănuntele pe care le dă ziarul cu privire la statuie: ea va avea înălţimea de 2,2 metri şi va fi singură sau în grup, reprezentând pe „Ovidiu citind poemele sale geţilor”. La sfârşitul anunţului se promitea cititorilor că vor fi ţinuţi la curent cu „lucrările făcute pentru realizarea acestei opere frumoase”.
Iată, deci, o descriere clară a statuii lui Ovidius: citind (nu scriind) poemele sale.
Un alt moment important în cronologia realizării statuii lui Ovidius îl reprezintă apariția, în anul 1884, a unei schițe a lucrării lui Ferrari, în publicația italiană L’Eco della Esposizione nazionale in Torino. Conform descrierii, desenul îl înfățișează pe „poetul Ovidius, meditând în exil”. În mâna stângă, Ovidius are un mic volum/manuscris, iar mâna dreaptă este sub bărbie, într-un gest clasic de meditație sau retorică, specific reprezentărilor de filozofi și poeți antici. Față de statuia finală amplasată la Constanța, diferă poziția capului și lungimea togii. Și, un amănunt important: în mâna dreaptă există un obiect ce ar putea fi un stilus.
Inaugurarea statuii a avut loc abia pe 18/30 august 1887, într-un cadru deosebit de solemn, în prezența ministrului Instrucţiunii Publice, Dimitrie Sturdza, autorităţilor locale, a numeroşi deputaţi şi senatori, intelectuali din toate părţile ţării, precum şi locuitorii Constanţei, care au umplut pînă la refuz Piaţa Independenţei, unde urma să fie dezvelită statuia.
SULMONA, 1925 – AL DOILEA OVIDIUS
În 1925, Ferrari realizează o replică a statuii pentru Sulmona, orașul natal al lui Ovidius.
Ideea unei statui a lui Ovidius la Sulmona era mult mai veche decât monumentul din Constanța. Încă din 1857 fusese propusă ridicarea unui monument, dar proiectul nu se concretizase. În 1902 s-a constituit un nou comitet, iar proiectul a început să capete o formă mai serioasă. Ferrari realizase deja, în 1887, monumentul din Constanța. Prin urmare, pentru sulmonezi exista deja un precedent: sculptorul care îl reprezentase pe Ovidius în locul exilului putea acum să-l reprezinte în orașul său natal.
În plus, Ferrari avea deja o reputație foarte mare în Italia. Era autorul unor monumente dedicate unor figuri precum Giordano Bruno, Garibaldi și Mazzini.
Inițial, Ferrari ar fi preferat ca statuia de la Sulmona să fie din marmură, tocmai pentru a o diferenția de cea din Constanța, care era din bronz. Consiliul local a optat însă pentru bronz, deoarece astfel monumentul putea fi terminat mai repede și inaugurat în primăvara lui 1925, în jurul datei tradiționale atribuite întemeierii Romei.
Monumentul a fost amplasat în Piazza XX Settembre, în centrul orașului, iar inaugurarea a avut loc pe 30 aprilie 1925, în timpul vizitei regelui Vittorio Emanuele III la Sulmona.
Italia se afla atunci sub regimul fascist al lui Benito Mussolini, care preluase puterea în 1922.
Deși numit cetățean de onoare al orașului Abruzzo pe 17 februarie 1925, Ferrari – republican și antimonarhist convins, a refuzat să fie prezent în ziua inaugurării monumentului. Cu o zi înainte de ceremonie, însă, merge la Sulmona pentru a adăuga statuii lui Ovidius un stilus, precizare făcută de mai multe surse italiene.
În cotidianul local Centro Abruzzo News, Gaudenzio Ciotti – designerul monumentului inaugurat în Sulmona la bimilenarul morții lui Ovidius, în 2019, precizează: „Figura reprezentată face trimitere la celebra statuie aflată în Piazza XX Settembre din Sulmona și în Piața Ovidiu din Constanța. Lângă mâna care susține capul, am inclus un element grafic ce simbolizează stilusul folosit pentru scrierea pe tăblițe de ceară. Statuia de la Constanța nu prezintă acest detaliu, care a fost adăugat versiunii din Sulmona de către sculptorul Ettore Ferrari cu o zi înainte de inaugurarea acesteia, în 1925.”
O altă menționare a acestei diferențe între cele două statui o face Maria Grazia Caenaro, absolventă de literatură clasică la Padova, cu o teză despre teatrul antic, profesoară de latină și greacă cu vastă experiență, membră a Universității din Treviso. Caenaro a participat la numeroase conferințe și a ținut conversații și prelegeri pentru diverse asociații culturale, și are numeroase contribuții în diverse volume de studii istorice. Iată ce afirma Caenaro într-un articol din Atti e Memorie dell’Ateneo di Treviso, jurnal academic anual, nr.35/2020:
„Nu a mai rămas nicio urmă a înmormântării lui Ovidius la Tomis, așa cum este atestat de Cronica lui Ieronim, dar la Constanța, poetul este comemorat de o statuie de bronz amplasată în piața care îi poartă numele, în fața Muzeului de Istorie și Arheologie al orașului, operă a sculptorului roman Ettore Ferrari (1884). O copie a aceluiași artist, cu singura variantă de stilus în mâna dreaptă, a fost inaugurată la Sulmona în 1925, în Piața XX Settembre.”
DOUĂ STATUI, ACEEAȘI ÎNTREBARE
A avut vreodată Ovidius de la Constanța un stilus?
Știm că originalul statuii a fost inaugurat la Constanța în 1887, că există o replică/variantă la Sulmona din 1925 și că Ferrari a adăugat stilusul statuii din Sulmona, potrivit surselor italiene.
Nu știm, însă, dacă statuia de la Constanța a avut vreodată stilus și acesta s-a pierdut ulterior.
Știm că statuia comandată pentru Constanța a fost gata în 1884, dar a fost inaugurată abia în 1887. A fost expediată cu trenul de la Milano, unde se afla atelierul sculptorului, până la Viena. De la Viena, a fost transportată pe Dunăre până la Cernavodă. La Cernavodă trebuia să urmeze ultima etapă, pe calea ferată Cernavodă – Constanța, linie care exista deja din 1860.
Dar aici începe „odiseea” propriu-zisă a lui Ovidius, un exil repetat. În septembrie 1884, statuia a ajuns la gara Cernavodă, ambalată într-o ladă. Problema era că transportul până la Constanța nu fusese plătit, iar statuia a rămas blocată la Cernavodă. Arheologul german Carl Schuchhardt, care a trecut pe acolo în decembrie 1884, a văzut-o și a consemnat situația în jurnalul său. El a făcut și celebrul joc de cuvinte asupra sorții lui Ovidius: poetul, chiar și turnat în bronz, părea să nu se întoarcă prea bucuros la locul exilului.
Pentru strângerea banilor s-a organizat un bal caritabil și, în cele din urmă, statuia a fost transportată de la Cernavodă la Constanța cu trenul, dar nu a ajuns imediat pe soclu. A fost depozitată într-o magazie din Portul Constanța, unde a rămas încă aproximativ trei ani. În 1886, Barbu Ștefănescu Delavrancea a văzut-o acolo și a făcut și el o observație ironică despre „al doilea exil” al lui Ovidius:
„Notaţi că acest al doilea surghiun ce pătimeşte poetul Sulmonei în vesela de astăzi Constanţa e însutit mai dureros decât cel pătimit prima oară. Atunci avea cel puţin marea cu incomparabilele ei privelişti, avea cerul liber, avea prieteni şi prietene printre tomitanii şi tomitanele constănţene. Azi e închis, sechestrat, nenorocit, până când?”
Iată ce afirma istoricul Valentin Ciorbea, în articolul „Barbu Ștefănescu Delavrancea: „Toată lumea ovidionizează la Constanţa… Despre statuia lui Ovidius, la bimilenara poetului” publicat de Historia.ro:
„Statuia s-a aflat într-un mare pericol la începutul lunii octombrie 1916, când trupele bulgare au intrat în Constanţa. Veniţi cu dorinţa de jaf, distrugere şi răzbunare, militarii bulgari au vandalizat statuia. Ovidius a fost înlănţuit şi tras de pe soclu de bivoli, trântit la pământ cu intenţia de a-l distruge, aşa cum vremelnicii ocupanţi au făcut cu Monumentul Reîntregirii Dobrogei, ridicat în anul 1913 în faţa clădirii prefecturii. Administraţia Militară germană de Etapă a salvat însă statuia şi a repus-o pe soclu.
După război, în cadrul planului urbanistic al Pieţei Independenţei – în documente încă nu era denumită Piaţa Ovidiu – s-a decis relocarea monumentului, ceea ce a însemnat dezmembrarea, transportul materialelor şi al statuii pe noul amplasament, săparea unei noi fundaţii, executarea zidăriei de piatră a soclului şi a postamentului, aşezarea lui Ovidius pe soclu şi, desigur, toaletarea tuturor componentelor operei sculpturale. Lucrarea a fost recepţionată la 25 noiembrie 1922: statuia a fost poziţionată cu faţa spre mare şi cu spatele la clădirea primăriei, locul pe care se află şi astăzi.
În 1940, Primăria Constanţa, prin Serviciul administrativ, a făcut o nouă intervenţie la statuie, ce a constat din şlefuirea şi săparea literelor inscripţiei de pe soclu.
Mulţi ani nu s-au mai executat lucrări la monumentul Ovidius. În anul 2014, în cadrul proiectului european de reabilitare a Pieţei Ovidiu, accesat de Primăria Constanţa, s-au efectuat lucrări de toaletare şi reabilitare a monumentului, tratamente, îndepărtarea oxizilor şi a depunerilor de calcar.”
Observăm că au fost mai multe momente în care statuia ar fi putut fi deteriorată.
Cu toate acestea, la reabilitarea din 2014 a monumentului, nu a fost observat niciun semn că lui Ovidius i-ar fi lipsit ceva din mâna dreaptă. Dacă ar fi avut un stilus, ar fi rămas o urmă – un ciot sau un orificiu, în pumnul statuii.
ÎNTREBAREA RĂMÂNE
Statuia lui Ovidius, pe lângă care trecem deseori fără să-i mai dăm atenție, ascunde un trecut extrem de zbuciumat și un detaliu mic, dar cu o poveste mare. Un obiect de câțiva centimetri, care poate schimba felul în care privim cele două monumente, din Constanța și Sulmona.
Dacă a existat un stilus, sunt mai multe momente când ar fi putut să dispară sau să fie distrus.
Dacă nu a existat un stilus, poate că însuși Ferrari a dorit ca statuia din Sulmona să transmită o imagine diferită a poetului.
Este posibil ca sculptorul italian să fi intenționat, astfel, prin detaliile care diferențiază cele două statui – nodul masonic, fascia și stilusul – să realizeze pentru Sulmona un exemplar distinct, nu o copie, pentru care nu ar fi fost plătit la fel de bine.
Sau, în mod simbolic, stilusul ar putea să reprezinte cele două perioade din viața poetului: una bogată în opere literare și una în care a refuzat să mai scrie, din pricina tristeții.
Două statui, două ipostaze ale unui exil. La Sulmona, cu stilusul în mâna dreaptă, Ovidius își cântă „iubirile gingașe”, iar la Constanța, privește spre lumea pe care a pierdut-o.
Surse:
Pontica nr.3/1970 – N. Lascu, Amintirea poetului Ovidiu la Constanța
Centro Abruzzo News, 24 septembrie 2019
Atti e Memorie dell’Ateneo di Treviso nr.35/2020
Historia.ro
