Istoria o prezină drept Elisabeta, soția Regelui Carol I, dar în vremurile trecute, toată Europa o știa ca fiind Carmen Sylva – scriitoare și protectoare a artelor.
Familia Wied – în care a venit pe lume, pe 29 decembrie 1843, Elisabeth Pauline Ottilie Luise – era una dintre cele mai vechi familii princiare germanice.
Mama, Maria de Nassau, și tatăl, Hermann, prinț de Wied, au acordat primului copil al lor, Elisabeta, o educație foarte severă, așa cum era atunci obiceiul, la curțile germane. Aceast tip de educație a transformat personalitatea, inițial foarte vioaie, a prințesei de Wied, astfel încât tânăra a devenit timidă și introvertită. Educația sa a dezvoltat un talent extraordinar în deprinderea limbilor străine și o înclinație aparte către literatură și către muzică.
Regina Victoria și-a dorit-o ca noră
Tânăra Elisabeta a avut două șanse mari de a deveni prințesă britanică, ba chiar și regină. Prima oară, atunci când Regina Victoria a Marii Britanii se afla în căutări prin care să o găsească pe tânăra potrivită să devină soție a viitorului Edward al VII-lea și auzise despre grația și inteligenta prințesei de Wied. Dar planurile ei nu s-au concretizat, fiul său preferând-o pe Alexandra, frumoasa fiică a regelui Danemarcei. Însă Regina Victoria nu a renunțat la ideea de a o aduce pe Elisabeta în familie și a plănuit, ulterior, o întâlnire între ea și Alfred, cel de-al doilea fiu al său. Dar, nici de această data nu a funcționat planul. Totuși, cele două familii au făcut, peste ani, o altfel de alianță, atunci când prima fiică a lui Alfred (făcută cu cea pe care și-a ales-o drept soție în locul Elisabetei) a fost decât Maria, cea care va deveni ea însăși regină a României.
Trecând prin astfel de tentative matrimoniale eșuate, Elisabeta s-a văzut în postura de a face un mariaj la vârsta de 26 de ani, când era aproape, conform standardelor din acea perioadă, de statutul de „fată bătrână”.
Elisabeta s-a cunoscut cu principele Carol de Hohenzollern, prima dată în 1861, iar după opt ani s-au reîntâlnit, când Carol ocupa deja tronul românesc și se afla în căutarea unei soții. El a cerut-o în căsătorie foarte repede și Elisabeta a acceptat, chiar dacă în relația lor nu se aprinsese vreo pasiune sau sentimente înflăcărate. Elisabetei îi plăcuse caracterul lui Carol și fusese impresionată de hotărârea cu care acesta îi vorbise despre misiunea și rolul pe care îl avea în calitate de prinț al României. În noiembrie 1869, cei doi s-au căsătorit, în Germania, apoi cuplul a plecat spre Principate.
Tragedia peste care nu se putea trece
Era data de 8 septembrie 1870, când Elisabeta a născut o fetiță, pe care au botezat-o Maria, copilul bucurându-ți părinții, chiar dacă nu era un moștenitor de sex masculin.
„Mariechen e veselă și aleargă prin toate încăperile, când am un moment liber mă joc cu ea. Acest copil fermecător este toată bucuria mea…” – îi scria Carol tatălui său.
Dramatic, în primăvara lui 1874, în timpul unei epidemii ce cuprinsese întreaga țară, micuța Maria s-a îmbolnăvit de scarlatină și a murit câteva zile mai târziu. Carol și Elisabeta au fost distruși de moartea copilului mult-iubit, relația lor fiind afectată iremediabil de tragedie, chiar dacă au mai încercat să mai aibă copii; însă Elisabeta, care nu mai era tocmai tânără, avea să piardă toate sarcinile viitoare. Atunci când a fost evident că regina nu va putea asigura, pentru țară, un moștenitor, a fost clar că se vor urma regulile dinastice stabilite, următorul succesor devenind nepotul de frate al lui Carol, Ferdinand.
Episodul Elena Văcărescu și exilul Elisabetei
Regina Elisabeta, o prezență discretă în viața publică, s-a dovedit foarte activă în perioada Războiului de Independență, când s-a ocupat active de organizarea spitalelor de campanie și a asigurat desfășurarea tuturor recepțiile oficiale din Capitală, în locul lui Carol, care se afla pe front.
În ceea ce privește politica, Regele Carol nu i-a permis soției sale, niciodată, să se implice în politică, – mai ales după cazul „Elena Văcărescu”, care a răsunat în toată Europa și aproape că le-a distrus căsnicia suveranilor României.
Cazul „Elena Văcărescu”
Regina Elisabeta a încurajat idila dintre Elena Văcărescu, domnișoara sa de onoare, care o cucerise prin talentul ei scriitoricesc, și principele Ferdinand, sosit din Germania pentru a-și asuma rolul de succesor al Regelui Carol. Dar, pentru că o astfel de căsătorie era interzisă, prin Constituția țări, toată situația a degenerat într-un mare scandal și a fost încheiată prin exilarea reginei în străinătate, pentru doi ani de zile, până în toamna anului 1894.
Carmen Sylva, zâna bună a lui Enescu
Marcată de drama morții premature a unicului copil, Regina Elisabeta s-a dedicat operelor de caritate, evenimentelor de promovare a artei și mai ales scrisului.
Debutul literar și l-a făcut în anul 1880, când a publicat, sub pseudonim, trei poeme lungi. Atunci a apărut Carmen Sylva – „cântecul pădurii”. Folosind acest nume, Regina Elisabeta a publicat peste 50 de volume cu poezii, piese de teatru, romane, nuvele, eseuri, colecții de aforisme și basme. Volumul cu cel mai mare succes a fost “Les Pensees d’une reine” (Cugetările unei regine), publicat în franceză în 1882 și premiat de Academia Franceză.
Printre ocupațiile ei s-a numărat si traducerea, din germană în română și invers, a mai multor opere. Dintre scriitorii români ,pe care i-a tradus în germană, favoriții ei au fost Vasile Alecsandri și Mihai Eminescu.
Făcându-și un refugiu din lumea artelor, Elisabeta s-a înconjurat de oameni de cultură – scriitori, muzicieni, pictori, români sau străini, care-i făceau vizite și purtau corespondență cu ea. Mulți dintre acești artiști au beneficiat și de ajutor financiar din partea Reginei, unul dintre ei fiind copilul-minune al muzicii românești, George Enescu. De când l-a descoperit, din 1898, și până la moartea ei, regina l-a sprijinit constant pe tânărul Enescu, care era unul dintre invitații permanenți din salonul ei de la castelul Peleș, locul în care își petrecea toate verile.
“…să aducă asupra scumpei mele Românii toate binecuvântările…”
Povestea destinului de poveste s-a sfârșit la data de 18 februarie 1916 când o răceală puternică se complică într-o fatală pneumonie. Regina Elisabeta s-a stins din viață la Palatul Regal din București și a fost înmormântată la Curtea de Argeș fără mult fast, ținându-se o slujbă ortodoxă și apoi una protestantă.
Regina îşi redactase testamentul după moartea Regelui Carol I, la data de 11 octombrie 1914, la Curtea de Argeș, când avea de 71 de ani.
Testamentul său începea așa:
„Având aproape 71 de ani, socotesc că a sosit vremea să iau cele din urmă măsuri. De când, călăuzită de voința Cerului, am călcat pe pământul acestei țări, m-am străduit să fac binele, să sădesc în inima-mi caritatea, să încurajez frumosul. Mulțămită generozității marelui meu soț și însușirilor sufletești ale iubitului meu popor, am satisfacțiunea de-a vedea propășind o sumă de instituțiuni menite să susție sufletește și să ajute materialicește pe cei nevoiași”.
Averea Reginei, împărțită în acte de caritate
Averea generoasei Regine s-a împărțit, așa cum a fost dorința ei. Din cei 3.000.000 de lei, primiţi moștenire de la Regele Carol I, cu mici excepții, majoritatea a fost împărțită între societățile de caritate: 1.000.000 de lei s-au adunat într-un fond numit „Fondul Reginei”, din care se acorda, în fiecare an, două burse a câte 3.000 de lei, pentru doi artiști români care îi foloseau să se perfecționeze artistic în străinătate, iar 10.000 de lei trebuiau folosiți pentru căsătoria a două fete sărace, plus 500.000 de lei, un fond din care trebuia înzestrată o fată de ofițer din Armata Română, care nu avea zestre.
Tot din averea Reginei, „Institutul Surorilor de Caritate” trebuia să primească 100.000 de lei, iar alți 100.000 de lei urmau să plece către Azilul de orbi „Regina Elisabeta”. Câte 50.000 de lei aveau să primească „Societatea profilaxia tuberculozei-Limanul”, „Policlinica Regina Elisabeta”, „Pâinea zilnică” și „Munca”. Societățile „Obolul”, „Furnica”, „Tibișoiul” și „Țesătoarea” primeau 25.000 de lei. Pentru întreținerea unei școli de grădinărie, pomicultură și sericicultură la Curtea de Argeș, Ministerul Agriculturii urma să primească suma de 300.000 de lei.
Regina Elisabeta și-a încheiat testamentul astfel: „Sfârșind, înalț rugi fierbinți cătră Cel Atotputernic, să aducă asupra scumpei mele Românii toate binecuvântările pe care sufletul iubitor al Reginei Sale le-a dorit pentru ea, să-i lumineze cărările, pregătindu-i un viitor vrednic de însușirile sufletești ale poporului blând și bun care o locuiește”.
Foto: Regina Elisabeta pe coperta săptămânalului francez „La vie illustrée”, în februarie 1900
