Pe 11 februarie 1866, Alexandru Ioan Cuza, domnitorul României, este silit să abdice, ca urmare a conjurației pregătite de coaliția dintre conservatori și liberal-radicali („Monstruoasa coaliție”). Puterea a fost preluată de o locotenență domnească alcătuită din: Lascăr Catargiu (reprezentantul Moldovei și al conservatorilor), generalul Nicolae Golescu (reprezentant al Țării Românești și al liberalilor) și colonelul Nicolae Haralambie (reprezentantul armatei).
Conform unei versiuni, ofiţerii Batalionului de Vânători condus de colonelul Lecca, ce aparţinea liberalilor radicali, au pătruns în iatacul lui Cuza, pe care l-au găsit în pat cu amanta sa Maria Obrenovici. Ofiţerii de vânători au prezentat actul de abdicare şi pentru ca lucrurile să meargă mai repede Căpitanul Pilat a întors spatele pe care s-a pus hârtia şi Cuza a semnat-o. Domnul a fost dus la casa lui Ciocârlan, apoi trecut peste graniţă la Predeal, de unde se îndreptă spre Viena pentru a nu se mai întoarce.
Liberalul Ştefan Scarlat Dăscălescu descrie şi mai dur scenele din noaptea abdicării: Batalionul de vânători ce era de gardă la Palat a fost corupt de banii „roşilor”, iar în noaptea abdicării au escaladat palatul, spărgând uşile şi intrând în cabinetul lui Cuza. Acestuia i s-ar fi pus revolverul în gât şi ar fi fost forţat să semneze abdicarea. Până la trecerea peste hotar, fostul domnitor ar fi fost ţinut prizonier trei zile la Cotroceni.
După o altă relatare din epocă, Cuza a fost într-adevăr dus la casa prefectului de Ilfov, Constantin Ciocârlan, dar starea sa de arest era oarecum fictivă. Era păzit de o santinelă şi îi era interzis să iasă pe balcon, dar putea privi la fereastră, iar lumea care trecea prin dreptul acesteia îl putea vedea. Peste trei zile, Cuza i-a trimis o scrisoare generalui Golescu, prin care îi spunea că de vreme ce faptul este împlinit, crede că arestarea lui a devenit inutilă şi cere îngăduinţa de a i se permite să plece în străinătate.
Sursa: Poveștile Mării Negre
