Într-o astfel de zi, în anul 1916, se stingea din viață pictorul Ștefan Luchian (născut în 1868).
Ştefan Luchian a fost unul dintre cei mai mari pictori români din toate timpurile, însă el a murit sărac şi în chinuri groaznice, măcinat de scleroză multiplă. Din mărturiile cutremurătoare ale contemporanilor săi, aflăm că artistul a luptat cu boala şi a creat, apelând la artificii nemaivăzute, până în ultima clipă.
Luchian este cotat ca un pictor de geniu, supranumit ”poetul plastic al florilor” pentru măiestria și lirismul degajat de opera sa. După cum spun criticii, tablourile lui vorbesc privitorului.
Tudor Vianu, despre Ştefan Luchian: “Întocmai ca toţi marii artişti ai lumii, Luchian este un pictor profund naţional, înzestrat cu o întinsă ştiinţă a tuturor înfăţişărilor ţării, a oamenilor ei. Vibraţia lui în faţa realităţilor locale este adâncă şi răscolitoare şi focul simţirii o trezeşte pe a noastră pentru a ne face să pricepem mai bine lumea în care am trăit”.
O vedetă a boemei bucureștene
Pictorul colinda cafenelele bucureștene și era un participant antuziast al distracţiilor din capitală. Totodată, era și sportiv de performanţă, nimic din condiția sa fizică neanunțând vreo vulnerabilitate de sănătate.
Ştefan Luchian era un artist boem al Bucureştiului de altădată, un participant la toate evenimentele mondene din ”Micului Paris”.
Săracul artist bogat
Imaginea păstrată a pictorului Ştefan Luchian este cea a unui artist sărac, asemeni multora din acea perioadă sau perioade apropiate, precum Eminescu ori Creangă.
De fapt, Ştefan Luchian a făcut parte dintr-o familie bogată cu rădăcini boiereşti, câștigurile financiare fiind suficiente pentru a-i asigura tânărului o viaţă fără de griji, ba chiar de huzur.
Luchian, născut în târgul Ştefăneştilor (judeţul Botoşani) la 1 februarie 1868, era fiul maiorului Dumitru Luchian şi al Elenei Chiriacescu.
Din anul 1873, familia Luchian se mută la Bucureşti iar tânărul Ştefan nu duce lipsă de nimic. Chiar dacă a rămas văduvă de tănără (Ştefan avea 9 ani), Elena Chiriacescu deținea o avere impresionată şi are posibilitatea să-și țină fiul la Şcoala Naţională de Arte Frumoase, unde acesta îl are ca profesor pe Nicolae Grigorescu. Urmează Academia de Arte Frumoase de la Munchen şi apoi Academia Julian la Paris, cea mai prestigioasă şi costisitoare şcoală de artă din Europa.
Atunci când s-a întors în ţară (1890), Ştefan Luchian se prezenta ca un pictor foarte talentat şi care avea, în acelaşi timp, o foarte bună stare material, data de moştenirea consistentă primită, bani şi proprietăţi.
Viața de prinţ a pictorului Luchian
Mărturii despre viaţa luxoasă a lui Ştefan Luchian au rămas de la Laura Cocea, ”Lorica”, aşa cum o alinta pictorul pe nepoata acestuia, care a locuit un timp cu Luchian.
”Nu era o casă obişnuită, cum mai văzusem pe cele în care locuisem până atunci. De la uşa cea mare din faţă, din vestibul, intrai în salonul mare şi rotund ca la Atheneu. Aici era şi atelierul lui Ştefan”, relata L. Cocea în jurnalul său. Ea descria locuința artistului drept una dintre cele mai luxoase case din Bucureşti, care avea un etaj dedicate servitorilor şi, la parter, cuşti pentru curcani, fiind astfel asigurată materia primă pentru delicatesa cerută foarte des la masa pictorului.
Ştefan Luchian era văzut ca sufletul boemei bucureştene, alături de alţi artişti, el frecventa cele mai bine cotate restaurantele şi cafenelele.
Astfel, pentru tânărul Ştefan Luchian, viaţa părea un răsfăț continuu. Era talentat și beneficia de reunoaștere, era înstărit, apreciat și căutat de boema bucureşteană, avea cee ace-și dorise. Dar, nenorocirea urma să cadă precum trăznetul pe cer senin. Printre alții, și Tudor Arghezi relata, în ”Scrieri”, cum Ştefan Luchian tocase o avere considerabilă, probabil și urmare a faptului că nu avea spirit de afacerist şi cheltuia fără măsură, fără să facă vreo investiție. Se spunea că uriașa sa avere, dacă o drămuia cu grijă, i-ar fi ajuns lejer până la sfârşitul vieţii. Dar, la numai 31 de ani, pictorul era deja falit.
Boala necruţătoare care l-a lovit a pus capăt distracţiilor la şosea, plimbărilor boeme şi concursurilor cu velocipede. Pictorul suferea de scleroză multiplă, o afecţiune gravă a măduvei. După anul 1909, el a trait restul vieții ţinuit în fotoliu, sau în pat. Strălucitoarea viaţa a tânărului Luchian se năruia. Era sărac şi bolnav.
S-a stins la 48 de ani
A fost îngrijit de familie până în ultima zi. A murit pe data de 28 iunie 1916, la vârsta de 48 de ani. Deşi grav bolnav, el nu a renunțat și a pictat până aproape de moarte, cu pensula legată de încheietura mâinii.
Chiar daca era măcinat de chinuri groanice, Luchian a realizat adevărate capodopere ale picturii europene. Dintre cele mai cunoscute opere ale sale, enumerăm: ”Ultima cursă de toamnă”, ”Anemone”, ”Maci”, ”Casa lui Moş Gheorghe din Brebu”, ”Un zugrav”, ”Albăstrele”, ”Margine de crâng” și lista poate continua.
