87 de ani de la moartea lui Mateiu Caragiale

Idila dintre Ion Luca Caragiale şi Maria Constantinescu a început când tânăra nu împlinise încă 20 de ani, iar el se îndrepta spre 33 de ani. El era autor dramatic şi lucra ca funcţionar la Regia Monopolurilor, ea era o simplă lucrătoare la fabrica de tutun. Caragiale s-a mutat la tânăra femeie într-o casă vagon, modestă, aranjată și întreținută după posibilități reduse. Pentru amorezul Ion Luca Caragiale, sentimentele s-au sfârșit odată cu momentul în care pune mâna pe averea Momuloaiei și se mută pe Calea Victoriei, părăsind-o pe tânăra care între timp devenise și mama copilului său.
Micul Mateiu îşi petrece copilăria pendulând între o mamă posesivă, care își transferase toată dragostea pe unicul ei fiu, şi un tată care l-a luat la el acasă, dar preferă să îl înscrie la şcoală sub numele de Mateiu Constantinescu, refuzându-i astfel recunoaşterea legală.
Băiatul devenise adolescent când, în1896, Ion Luca se decide să-l treacă pe Mateiu în foaia matricolă a liceului privat „Sfântul Gheorghe” cu numele său. Copilul învaţă foarte bine se arată interesat de heraldică și genealogie, preocupări care îl vor însoţi toată viaţa. Ion Luca Caragiale a fost un tată dificil, era mereu nervos, agitat, de o autoritate inflexibilă în relaţiile cu copiii. „Între părinţi ostili, având a suporta nevricalele paterne, odioase lui, şi lamentele materne, nu mai puţin stresante, Mateiu a avut parte de o copilărie scurtă şi agitată” (Barbu Cioculescu).
Tânărul devine tot mai greu tolerat în familia legală (între timp, apar copiii lui Caragiale cu soţia Alexandrina Burelly), fundal pe care Mateiu se refugiază în povești de familie din trecut, convingându-se singur de o pretinsă origine nobiliară. „Această obârşie trebuie aflată, îşi spune Mateiu, care simte un sânge albastru curgându-i prin vene. Şi începe o cercetare minuţioasă înapoi, pe arborele genealogic al spiţei” (Ion Iovan).
O legendă a vremii dezvăluie cum, exasperat de insistența de a obține de la tatăl său informații despre posibile origini aristocratice ale familiei, Ion Luca Caragiale i-a răspuns: “Vezi tu chelia pe care o am? Părul familiei noastre s-a tocit de la câte tăvi au purtat pe creștetul capului înaintașii noștri care nu au fost altceva decât servitori”.
Cella Delavrancea relatează și ea episodul: “Odată a îndrăznit să se grozăvească cu această obârşie în faţa tatălui său. Ce râs a fost!Caragiale, bătându-şi ţeasta, a exclamat:
– Ce tot spui, mă. Străbunicul tău era plăcintar. Purta tava pe cap. De-aia sunt eu turtit în creştet!
Matei s-a făcut roşu de ciudă şi a tăcut. Ce şoc resimte cel care se autoînchipuieşte şi nu se poate oglindi în mintea celorlalţi… Ca şi cum te-ar trezi cineva brusc din somn. Ironia părintească dezvoltase în el o amărăciune evoluând cu vremea în necaz. Niciodată nu i-a iertat lui Caragiale că mama lui nu fusese cel puţin o baroneasă, ci doar o fată frumoasă, de modestă origine”.
Deși fiul și tatăl merg împreună în peregrinările mai apropiate (excursiile la Sinaia) sau mai îndepărtate (exilul berlinez), atitudinea lui Mateiu este de veşnic nemulţumit de condiţia pe care o are şi de comportamentul mic-burghez al părintelui. Puţinii bani pe care îi are îi cheltuieşte pe haine costisitoare şi pe cărţi de genealogie. Urmând sfatul tatălui, începe să frecventeze cursurile facultăţii de drept, dar nu-și termină studiile. Proiectele sale de viitor se leagă insistent de moştenirea pe care ar fi urmat să o primească de la mătuşa sa Lenci, sora tatălui său, avere care însuma vreo 40.000 de lei aur. Lovitură de teatru, Ion Luca Caragiale, veşnic în căutare de bani, îşi convinge însă sora să-şi schimbe testamentul şi să-i lase lui întreaga sumă. Mateiu, revoltat, explodează: „Eram cât pe aci să fiu legatarul unei moşteniri de aproape 40.000 de lei. Tatăl meu mi-a şterpelit-o. Aceşti patruzeci de mii de lei mi-ar fi schimbat cu desăvârşire viaţa; pierderea lor mi-a fost fatală.”
Nefericit, disperat chiar, se refugiază din nou în așa-zise înscrisuri care ar fi arătat că exista sânge nobil în ramurile vechi ale familiei sale, inventându-şi o nouă ascendenţă, potrivit căreia bunica paternă, Ecaterina Caraboas, ar fi urmaşa contelui de Szhatmar, Karabetz de Nagy-Buny. Mulţumit în sfârşit, îşi adaugă coroana comitală pe cartea sa de vizită şi începe să semneze Mathieu-Jean, conte de Karabey.
În toamna lui 1911, seniorul Caragiale revine la sentimente mai bune faţă de Mateiu, aflând că acesta a început să scrie. Îi citeşte versurile şi hotărește să-i sprijine debutul, profitând de relaţia de prietenie pe care o întreținea cu Garabet Ibrăileanu, directorul „Vieţii româneşti”. George Topârceanu, redactor al publicaţiei, strâmbă din nas văzând producţia lirică a junelui Caragiale, fapt ce îi atrage mânia tatălui: „Cine eşti tu, mă, să judeci?” Incidentul e închis de Ibrăileanu care face un compromis și acceptă manuscrisul. Şase luni mai târziu, pe 9 iunie 1912, Ion Luca Caragiale moare. Mateiu vine la Berlin. „N-a îmbrăţişat pe nimeni, a înaintat cu paşi lenţi până la odaia în care Caragiale era întins, acoperit cu garoafe. L-a privit lung”, va rememora momentul sora sa vitregă, Ecaterina (Tuşchi) Caragiale, mai târziu.
Anul 1923 îi aduce lui Mateiu Caragiale căsătoria cu Marica Sion, o femeie cu 25 de ani mai în vârstă decât el, fiica poetului Gheorghe Sion, devenind astfel proprietarul unui teren numit Sionu, aflat la Fundulea.
Lucrarea de referință a lui Mateiu Caragiale a rămas „Craii de Curtea-Veche”, un roman interbelic publicat în 1929, care a luat autorului mai mult de două decenii pentru a-l finaliza. Romanul nu este celebru pentru intriga sa ci mai mult pentru stilul său, cu o atitudine contemplativă inspirată din Marcel Proust, în care este dezvăluită cu savoare decadența sfârșitului de secol, invitând cititorul să participe la procesul descompunerii „levantine” a Bucureștiului secolului XIX.
Titlul „Craii de Curtea-Veche”este explicat de G. Calinescu prin anecdota publicata de I. L. Caragiale in revista “Vatra” (1894), unde se afla originea expresiei crai: “O ceata de mahalagii in frunte cu grecul Melanos s-a rasculat, dupa mazilirea lui Gr. Ghica, si a inceput a jefui orasul. Melanos, cu cuca de domn in cap si cu haine voievodale furate, trecea prin oras cu “craii” lui, beat mort, calare pe magar. Vechii crai erau deci un fel de boemi dezmatati, bucuresteni, carora le corespund la alta epoca eroii cartii.” (G. Calinescu, Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent)
La 17 ianuarie 1936, în București, Mateiu Caragiale se stinge din viață la vârsta de 51 de ani.