„Poezia este o taină şi o lucrare de sine stătătoare…
Poetul nu urmăreşte să afle adevărul, ci sentimentul de adevăr”
Nichita Stănescu
În ziua de 31 martie 1933, se năștea Nichita Stănescu, la Ploieşti, mama sa fiind Tatiana Cereaciuchin, membră a unei familii de nobili de origine rusă refugiată în România, iar tatăl, Nicolae Hristea Stănescu, fost ţăran devenit meşteşugar şi comerciant. A urmat, între anii 1952 și 1957, cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti, în primul an al facultăţii căsătorindu-se cu Magdalena Petrescu, marea sa dragoste din adolescenţă, dar căsnicia nu a durat decât un an și cei doi s-au despărțit. Era anul 1955, când Nichita şi-a adunat poeziile sale „băşcălioase”, scrise, după propria mărturisire, „fără mamă, fără tată”, într-un volum intitulat „Argotice – cântece la drumul mare”, care avea să iasă de la tipar mult după moartea sa, în anul 1992. Debutul lui Nichita a avut loc în martie 1957, în „Tribuna” din Cluj şi în „Gazeta literară”, unde îi sunt publicate trei poezii. Devine pentru scurtă vreme, corector şi apoi redactor la secţia de poezie a „Gazetei literare”, aflată sub direcţia lui Zaharia Stancu. În anul 1960 îi apare volumul de debut „Sensul iubirii”.
Premiul Uniunii Scriitorilor, luat pe bandă rulantă
Al doilea mariaj se produce în anul 1962, când Nichita se căsătorește cu poeta şi eseista Doina Ciurea, dragostea celor doi devenind și inspiraţie pentru volumul „O viziune a sentimentelor”, apărut doi ani mai târziu şi pentru care lui Nichita îi este acordat premiul Uniunii Scriitorilor. În anii ce urmează, Nichita vede cum i se publică și alte volume de poezii, primeşte din nou Premiul Uniunii Scriitorilor și, devine redactor-şef adjunct al revistei „Luceafărul”, alături de Adrian Păunescu. În perioada 1970 – 1973, el este numit redactor-şef adjunct la revista „România literară”, sub conducerea lui Nicolae Breban.
În anul 1971 îi sunt traduse, în fosta Iugoslavie, volumele „Belgradul în cinci prieteni” – ediţie bilingvă de poezii inedite – şi „Nereci” („Necuvintele”), iar în 1972 primeşte a treia oară Premiul Uniunii Scriitorilor, pentru volumul de eseuri „Cartea de recitire”. Urmează o perioadă în care poetul este prolific, în 1973 își vede publicată antologia de poeme de dragoste „Clar de inimă”, iar în anul 1975, primește Premiul internaţional „Johann Gottfried von Herder”. Tot în 1975, îi apare antologia „Starea poeziei” și primeşte un nou premiu al Uniunii Scriitorilor. Este perioada în care devine publicist-comentator la revista „România literară”.
La cutremurul din 1977, ceva se rupe ireversibil în echilibrul lumii lui Nichita: moartea îl privește în ochi
O răscruce în viața lui Nichita Stănescu este cutremurul din 4 martie 1977, când el încearcă, în zadar, să-l salveze pe prietenul său Nicolae Ştefănescu, încercare în care este lovit de un zid căzut peste el și suferă un şoc şi o paralizie a părţii stângi a corpului, din care se recuperează dar care îi lasă sechele permanente. Aceasta este perioada în care Nichita devine dependent de alcool, apropiaţii săi mărturisind cum poetul consuma mai mult de două sticle de vodcă pe zi. De remarcat, aceste cantități de alcool băute în exces nu îi provocau beţia inevitabilă în astfel de cazuri, ci îi asigurau o luciditate nefirească şi o efervescenţă de inspirație ce îl ajuta să atingă strălucirea genialităţii. După cum își explicau amicii lui, posibil că era vorba despre „necesarul Pact cu Diavolul”, care îl consumau distructiv și totodată îi oferea inspirația supremă, care îl împlinea artistic. Banii cheltuiți de Nichita pe băutură, în câteva zile, depășeau dublul unui salariu lunar obişnuit, dar poetul avea resurse financiare, el fiind răsplătit regeşte pentru contribuţiile lui literare, fiind considerat și unul dintre favoriţii regimului ceauşist. Totuși, Nichita nu aduna averi, el probând calitățile unui un om extrem de generos, care cheltuia ceea ce avea și, frecvent, contribuind cu sume consistente la ajutorarea celor aflaţi în dificultate.
În anul 1978, i se publică volumul „Epica Magna” și primeşte premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române, iar în1979 apare volumul „Opere imperfecte”. În acelaşi an, este publicată traducerea în limba bulgară a volumului „Bazorelief cu îndrăgostiţi”.
La un pas de Premiul Nobel pentru Literatură
Remarcabil, în anul 1980, scriitorul suedez Arthur Lundkvist îl propune pe Nichita Stănescu, Academiei Suedeze, pentru includerea pe lista candidaţilor la Premiul Nobel pentru Literatură, poetul român fiind nominalizat alături de nume mari precum Max Frisch, Jorge Borges, Leopold Sedar Senghorn (laureatul acelei ediţii a fost poetul grec Odysseas Elytis).
Perioada anilor 80 este cea în care Nichita Stănescu frecventa o cârciumă (de lângă Palatului Elisabeta) în care cânta Johnny Răducanu, serile petrecute împreună făcându-i să lege o prietenie specială, o legătură pe viață.
Cele mai bune tratamente din lume, asigurate de Ceauşescu
Tot în anii 80, este plasată și povestea conform căreia marele poet fusese trimis la un tratament, de către familia Ceauşescu, care aflase despre problemele sale de sănătate și dorea să îl ajute pe cel mai mare poet al istoriei contemporane. După cum circulau vorbele acelor timpuri, Nichita a fost cazat pentru o perioadă la Mangalia, în scopul de fi izolat de anturajul şi, astfel, de viciile care îi puneau sănătatea în pericol, iar tratamentul – care a fost unul foarte costisitor – a conținut cele mai eficiente și noi medicamente existente la nivel international, cele mai avansate concentrate cu vitamine pentru refacerea ficatului, totul completat de terapii ajutătoare, inclusiv psihoterapie, care trebuiau să îl ajute pe Nichita să renunțe la alcool şi să își schimbe regimul de viață.
Tot efortul nu a reușit, însă, decât să îi prelungească viața, iar în anii ce au urmat alcoolul a revenit devastator în viaţa poetului şi i-a marcat nefericit atât sănătatea cât şi fizionomia. Procesul autodistructiv face ca, în august 1981, Nichita să treacă printr-o criză hepatică intensă, cu caracter repetitiv, astfel că poetul este spitalizat, în toamna aceluiași an, la clinica din Fundeni.
În 1982 primeşte Premiul „Cununa de aur”, la Festivalul internaţional de poezie ținut la Struga (Macedonia). Tot în 1982, moare tatăl poetului și la scurt timp apare volumul „Noduri şi semne”, cu subtitlul „Recviem pentru moartea tatălui” – o selecţie din toate creațiile poetului, adunate de la ultima sa apariţie editorială.
Dora și pactul „conjuraţie antialcool“
În vara ’82, Nichita se căsătoreşte cu ultima sa soţie, Todoriţa Tărâţă (Dora), alături de care trăiește o tulburătoare poveste de iubire. Încercând cu disperare să îl salveze, Dora pune la cale o „conjuraţie anti-alcool“, împreună cu toți prietenii poetului, un pact care se concretizează chiar printr-un act pe care semnează toţi, înțelegere solemnă prin care se angajau să lupte împreună împotriva acestui viciu care-l distrugea pe Nichita.
Vârsta de 50 de ani – aniversată ca sărbătoare națională
La 31 martie 1983, atunci când împlinește 50 de ani, poetul are parte de o sărbătorire naţională, organizată cu fast, şi în acelaşi an, la Editura Facla, apare volumul „Strigarea numelui”.
Un ficat topit în alcool, „Respir, doctore, respir”
Momentul în care destinul este despicat de tunetul morții începe, la 9 decembrie 1983, atunci când Nichita participă la nunta unor prieteni, la Turnu Severin și, din cauza consumului exagerat de alcool, trei zile mai târziu, suferă o criză puternică de ficat. Este dus de urgență cu ambulanța la Spitalul Fundeni, însă a doua zi, pe data de 13 decembrie 1983, Nichita Stănescu părăsește această lume, având vârsta de 50 de ani. S-a reținut că ultimele sale cuvinte au fost: „Respir, doctore, respir”.
În anunţul transmis oficial s-a spus că poetul a murit în urma unui stop cardio-respirator, însă autopsia arăta foarte clar că ficatul său devenise… aproape inexistent.
În 1985 apare volumul inedit „Antimetafizica, Nichita Stănescu însoţit de Aurelian Titu Dumitrescu”, tipărit la Editura Cartea Românească.
În1990, Nichita Stănescu devine, post-mortem, membru al Academiei Române.
