Identificat la doar câțiva kilometri de vechiul Tomis, situl arheologic din sudul orașului Ovidiu este compus dintr-un castru roman, o așezare civilă și o bazilică paleo-creștină. Arheologii care l-au cercetat au concluzionat că era un avanpost în defensiva nordică a Tomisului, cu un rol extrem de important: fortăreața apăra sursa de apă de la actuala Cişmea, de unde în urmă cu un mileniu şi jumătate se aproviziona, prin apeducte subterane, cetatea Tomis.
Castrul a fost descoperit în 1972 și cercetat de arheologi începând cu anul 1979. Potrivit specialistului ce a condus cercetările arheologice din ultimii ani, dr. Constantin Băjenaru, castrul a fost construit, cel mai probabil, în timpul împăratului Iustinian și putea adăposti o garnizoană de până la 50 de militari, ce apărau apeductul ce alimenta cetatea Tomis.
Tomisul era străbătut de o rețea de canale-galerii, la o adâncime de circa 15-17 metri și o înălțime de 1,60 metri, iar principala conductă ce pleca din Ovidiu, de unde erau captate o serie de izvoare, a fost opera armatei romane.
Ca arhitectură, castrul are 4 turnuri la colțuri, 2 circulare și 2 rectangulare. Cele 2 turnuri rectangulare au doar 2 laturi ieșite în afara incintei (particularitate nemaiîntâlnită la alte fortificații de acest gen). Cele 2 turnuri circulare ies foarte mult în afara incintei, interiorul turnurilor fiind de 4×4,5 metri. În incinta castrului a fost descoperit, în anul 1984, un depozit monetar, cu piese de pe vremea împăratului Zeno (474-491).
Pe suprafața sa, se suprapun mai multe perioade de locuire:
- Epoca greacă şi elenistică (sec. VI-II a.Chr.) – aşezare getică, cu numeroase importuri din mediul grecesc.
- Epoca romană timpurie (sec. II- III p.Chr.) debutează cu construirea apeductului care alimenta oraşul Tomis (cel mai probabil în perioada împăraților Hadrian sau Antoninus Pius); s-au identificat nuclee de locuire aflate probabil în legătură cu construcția, paza şi întreținerea acestuia.
- Epoca romană târzie (sec. V p.Chr.) – locuire intensă, care se dezvoltă în jurul unei bazilici paleocreştine de mici dimensiuni; caracterul acestei locuri este mai greu de desluşit, dar se poate postula o eventuală comunitate monastică.
- Epoca bizantină timpurie (sec. VI p.Chr.) – corespunde cu ridicarea fortificației de tip quadriburgium şi păstrarea bazilicii în zona extramuros; cel mai devreme, fortificația s-ar putea data în perioada lui Anastasius (491-518), dar cu mai mare probabilitate este vorba de o operă a programului de fortificare a zonei balcano-dunărene din perioada lui Justinian (527-565);
- Epoca medievală timpurie (sec. X p.Chr.) – atestată prin fragmente ceramice izolate, care indică începutul unui proces sistematic de demantelare şi extragere a pietrei din zidurile fortificaţiei.
Bazilica romană (paleocreștină) a fost construită înaintea castrului roman, dar a fost descoperită mai târziu, aflându-se în afara zidurilor cetății. A fost identificată în anul 1998 și cercetată până în anul 2003. Aici au fost descoperite amfore din ținutul Gaza (ce erau folosite pentru a căra vin liturgic, în acele vremuri).
Planul bazilicii este format dintr-un vestibul, o navă unică cu patru pilaştri masivi la interior şi o absidă în trei laturi. Zidurile sunt construite pe o fundație din piatră legată cu mortar. Absida este construită pe un teren instabil (aflat probabil în antichitate pe malul golfului antic) şi de aceea are un soclu realizat cu blocuri masive de calcar.
Bazilica a fost abandonată odată cu fortificația, în secolul VI, în urma unei distrugeri violente, provocată de migratori.
Situl arheologic de la Ovidiu a traversat un amplu proces de conservare și reconstituire parțială, în cadrul unui proiect derulat de Primăria orașului Ovidiu, iar în prezent figurează pe lista monumentelor istorice de categoria A din România.
