Mihai Viteazul, „domn al Țării Românești și al Ardealului și a toată Țara Moldovei”, a rămas în istorie drept primul domnitor care a unit Țările Române. Este cunoscut ca un mare conducător militar, biruitor în bătălii date pe uscat. Sunt mai puțin menționate, însă, preocupările sale pentru luptele navale, ale căror avantaje tactico-strategice le-a sesizat pe deplin.
Ca şi ilustrul său predecesor din Moldova secolului XV, Ştefan cel Mare, domnitorul muntean cunoștea perfect însemnătatea economico-militară a Dunării. În vremea sa, la fel ca în toate perioadele agitatei istorii a acestor locuri, bătrânul Istru şi-a demonstrat importantele sale funcții: cale de transport pentru mărfuri, cale de comunicație strategică ce lega Marea Neagră de centrul Europei. De aceea, Mihai a inițiat și a condus o serie de acțiuni menite să-i asigure controlul, sau măcar să-i dea posibilitatea să neutralizeze cetățile mai importante de pe ambele maluri ale fluviului, pe atunci sub stăpânire otomană: Turnu, Giurgiu, Brăila – pe malul stâng; Vidin, Nicopole, Rusciuk, Silistra pe malul drept.
Astfel, în timpul marelui război de eliberare de sub dominația otomană, condus de Mihai Viteazul, pe Dunăre au acționat flotile muntenești, formate din ambarcații mai mari sau mai mici. A fost consemnată, de asemenea, prezența unor formațiuni similare pe Marea Neagră.
Numeroase informații despre existența și activitatea acestei flote se află în cronici otomane, germane și maghiare, în rapoarte diplomatice engleze, spaniole și venețiene, în relatări ale unor călători străini prin țările române, la finele secolului XVI. Documentele respective se referă la eforturile voievodului de a institui o strictă supraveghere a traficului pe Dunăre și în largul țărmului românesc al Mării Negre. Dominația otomană asupra acestor căi afecta în mod direct situația economică a Țării Românești, lipsind-o de marile avantaje oferite în toate timpurile de comerțul pe apă, fapt pe care voievodul român nu-l putea accepta. Corăbiile lui Mihai par a fi constituit, la un moment dat, un pericol real pentru căile de comunicație turcești din partea apuseană a Mării Negre și de la gurile Dunării.
Brăila și Kustenge, porturi pentru aprovizionarea cu alimente a capitalei otomane
Un raport venețian din 5 mai 1595 al lui Marco Venier, trimisul republicii lagunelor la Poartă, arăta că Brăila era un oraș „comercial foarte mare și populat, și poate fi considerat ca prima schelă [port] a Țării Românești„. Autorul raportului mai scria că ocuparea portului de către români, în martie 1595, i-a fost relatată de un grec venit acolo „cu mica lui navă„. În continuare, Venier informa Senioria venețiană că toate „schelele„, de la Nicopole și până la Marea Neagră, în număr de 15-20, au fost cucerite de munteni și aliații lor moldoveni.
Alt port al cărui trafic intens cu produse românești impresiona pe contemporani era Kustenge / Constanța. La 15 ianuarie 1595, se raporta regelui Spaniei, Filip II, că „din grâul care este adus pe uscat din Țara Românească la Kustenge, port la Marea cea Mare [Marea Neagră], se încarcă cel puțin 1 000 de vase pentru […] Constantinopol„.
Țările Române deveniseră, deci, în secolul XVI, una din principalele surse de aprovizionare cu alimente ale capitalei otomane, oraș ce adăpostea, pe atunci, una din cele mai numeroase populații urbane din Europa.
Dificultățile autorităților otomane, în aprovizionarea cu hrană din țările române, de pe urma acțiunilor navale ale lui Mihai, reies și din unele rapoarte diplomatice trimise din Istanbul. La 22 martie 1595, de pildă, diplomatul englez Barton scria lui Burghley, unul dintre miniștrii reginei Elisabeta I, că stânjenirea traficului pe Dunăre spre Marea Neagră a provocat o mare lipsă de pâine și carne pe piața constantinopolitană; din această cauză, prețurile au crescut considerabil. Pe Dunăre se transportau, în direcția mării, pentru a fi duse mai departe spre Bosfor, mari cantități de grâu, carne sărată, grăsime, ceară, miere, ia războiul antiotoman crea mari dificultăți aprovizionării Constantinopolului.
Mihai Viteazul a intuit perfect însemnătatea acestui trafic de mare anvergură și urmările ce ar decurge, pe plan strategic, din împiedicarea lui. De asemenea, el a înțeles că oprirea sau cel puțin perturbarea traficului otoman de provizii, de materiale, echipament de luptă și muniții, în susul fluviului, spre teatrul de operații din Ungaria, ar avea consecințe deosebit de grave. De aceea, primele sale mari acțiuni au fost îndreptate împotriva porturilor și cetăților turcești de pe Dunăre, puncte de unde șefii militari otomani controlau și dirijau buna desfășurare a circulației pe fluviu.
Plecând de la București în iarna anului 1594, Mihai a pornit asupra Giurgiului, veche cetate munteană ocupată de turci la începutul secolului XV; orașul a fost prădat, dar fortăreața a rezistat, oștile domnitorului neavând încă suficientă experiență în asedierea locurilor întărite. Cetatea de Floci, la gura Ialomiței, a fost atacată și distrusă la 10 decembrie 1594. Au urmat Hârșova, la 1 ianuarie 1595, și Silistra, la 8 ianuarie 1595. Alte corpuri de oaste au atacat Nicopole, Turtucaia, Cernavodă şi Brăila. Acest mare port al Țării Românești, cu puternica lui cetate, au fost cucerite de trupele lui Mihai, cum se menționează și în raportul lui Venier, în martie 1595. Cetate de pază principală în punctul unde începe Dunărea maritimă, Brăila a avut din nou o garnizoană românească, ce a ținut sub supraveghere circulația pe fluviu.
Ciocniri în Marea Neagră
Preocupările navale ale lui Mihai Viteazul nu s-au mărginit doar la teatrul de operații dunărean. El a căutat să intercepteze și comunicațiile maritime ale Porții. Documente spaniole, conservate în marile arhive de la Simancas, pun în lumină această largă viziune strategică a domnului Țării Românești. Astfel, un izvor datat 5 august 1599, cunoscut sub numele de Scrisorile de la Corfu, menționează că „Mihai Vodă se afla pe Marea Neagră cu 200 ambarcații [barcones], având fiecare la bordul său câte 200 oameni […] Turcul trimisese acolo optsprezece galere despre care se spunea că patru îi fuseseră capturate…”. Se pare, deci, că a avut loc o luptă navală, în care aceste barcones (ambarcații mai mari, capabile să înfrunte marea) ar fi reușit să captureze patru galere otomane dintr-o escadră de optsprezece.
Un al doilea document, Scrisorile de la Zante, din 14 august 1600, menționează atacarea căilor turcești de aprovizionare pe mare de către navele muntenești: „Mihai Vodă, cu ambarcațiile sale, obține rezultate bune, nelăsând să treacă alimente spre Constantinopol…” Numărul de 200 barcones, cu echipaje de 200 oameni fiecare – deci un efectiv de 40 000 vâslași și luptători – constituie, fără îndoială, o exagerare retorică, menită, în intenția autorului relatării, să dea o mai mare importanță respectivei înfruntări navale. Ceea ce dovedește, odată mai mult, că flotilele lui Mihai Viteazul erau considerate, chiar de către contemporani, drept un adversar redutabil.
Sursa: „Flotilele lui Mihai Viteazul” – Sergiu Columbeanu, Magazin Istoric nr.11/1973
