O zeitate veche, șugubeață și iubăreață: Dragobetele, Valentine al nostrum, autohton, mai bătrân (spun unii) decât zeitățile dacice. Astăzi îl celebrăm și pentru că în anii postdecembriști ne-am cam săturat de Saint Valentines al lor. Avem și noi patronul îndrăgostiților, ziua în care să te lași sărutată este o …necesitate!
„Zeu al dragostei în Panteonul românesc identificat cu Cupidon, zeul dragostei în mitologia romană, şi cu Eros, zeul iubirii în mitologia greacă, sinonim cu Năvalnic. Dragobete este considerat a fi Cap de primăvară, Cap de vară, fiu al Babei Dochia. Asemuit cu un flăcău frumos şi iubăreţ, acesta umblă prin pădure şi sărută fetele (Dolj).
La Dragobete, păsările nemigratoare se strâng în stoluri, ciripesc, se Zburătoresc, se împerechează şi încep să-şi construiască cuiburile în care îşi vor creşte puii. Cele neîmperecheate rămân stinghere până în ziua de Dragobete a anului viitor. Asemănător păsărilor, fetele şi băieţii trebuiau să se întâlnească, să facă Dragobetele, pentru a fi îndrăgostiţi pe parcursul întregului an. În satele unde se păstrează obiceiul se poate auzi şi astăzi zicala: Dragobetele sărută fetele! Considerând că sărutul în ziua de Dragobete este de bun augur, fetele se lăsau şi chiar doreau să fie sărutate de băieţi. Dacă timpul era favorabil, fetele şi flăcăii se adunau în cete, schimbau cuvinte de dragoste, ieşeau la pădure hăulind şi chiuind pentru a culege primele flori ale primăverii. Ziua este aşteptată cu nerăbdare şi de femeile tinere, în special de femeile văduve care, credeau că dacă atingeau cu mâna un bărbat străin, deveneau drăgăstoase şi dorite peste an. Din zăpada netopită până la Dragobete fetele şi nevestele tinere îşi făceau rezerve de apă cu care se spălau în anumite zile ale anului, pentru păstrarea frumuseţii (Muntenia, Oltenia, Dobrogea, Transilvania).” (Ion Ghinoiu – „Dicționar de mitologie română”)
Așa că…liber la Dragobeți. Sărbătoriți dragostea, frumosul pe românește! 
