Data de 6 martie 1897 este cea în care a fost adoptată Legea repausului, săptămânal în zilele de duminică.
Mai exact, era vorba despre o jumătate de zi, anume duminica dimineaţă.
Pentru regimul de lucru al întreprinderilor industriale, Camera de Comerţ trebuia să decidă excepţiile, adica acele unități cu foc continuu în care nu se putea acorda timp liber.
Propunerea Legii a fost facută de cel care era atunci premierul României, Vasile Lascăr, şi a fost susţinută de Barbu Ştefănescu Delavrancea, primarul Capitalei la vremea respectivă, cel care spunea: „muncitorii nu-şi pot vedea niciodată copiii, plecînd la lucru în zori şi întorcîndu-se acasă noaptea, tîrziu”.
Părerile au fost împărțite pe subiectul repausul de duminică, unii fiind nemulțumiti de ideea “paralizării” orașului pentru zilele de duminică.
Caragiale, cel mai feroce combatant împotriva legii repausului duminical
Înverșunat pe subiect, Ion Luca Caragiale scria în schiţa „Atmosfera încărcată”, despre această lege: „E o zi posomorîtă de primăvară; dar e zi de sărbătoare, mare repaus duminical… Ai observat şi dumneata, cititorule, cîte progrese a făcut opinia noastră publică de cînd avem legea repausului duminical?”. Caragiale reia subiectul în 1909, în schiţa „Repausul dominical”: „N-am văzut ceva mai urît pe lume decît un oraş mare în zilele de repaus duminical! Toate prăvăliile cu obloanele lăsate ca pleoapele în somn… Ce somn!… Peste tot închis!… Să vrei să te spînzuri, n-ai de unde să-ţi cumperi un ştreang… Lipsa asta de activitate, de viaţă, de mişcare comercială mă apasă pe umeri, mă trage şi pe mine la somn; Şi nu pot dormi măcar – parcă sînt în stare de insomnie… Şi cînd mai văd şi toată mitocănimea asta parvenită, prostimea asta elegantă, învîrtindu-şi roatele cu cauciuc în neştire, îmi vin fel de fel de idei… primejdioase”.
Legea repasului a suferit modificări, în aprilie 1910, atunci când s-a intervenit prin prevederea repausul şi pentru sărbătorile legale, în unităţile comerciale şi industriale, excepţie făcând instituţiilor statului şi ale administraţiei publice.
Inițial, brutarii lucrau la foc continuu
La categoria exceptată de la beneficiul repausului săptămânal se găseau brutăriile, care aveau program în toate zilele săptămanii, fără a întrerupe activitatea de a vinde oamenilor pâine proaspătă. Situația a continuat astfel până în iunie 1913 când, printr-un Decret Regal, a fost modificată categoria stabilită pentru alimentul “pâine”, care era scoasă de pe lista articolelor ce trebuiau consumate imediat şi, în acest fel, brutarii au putut să beneficieze și ei de liber în zilele de duminică.
Trebuie spus că Legea Repausului nu s-a aplicat pentru toți românii, deoarece fiecare teritoriu avea legile lui. Spre exemplu, în Transilvania se aplicau prevederile legii referitoare la industria maghiară din anul 1884, un Cod al Industriilor, Comerţului şi Meseriilor.
Anul 1925 a adus îmbunătățiri la reglementarile din 1897, prin validarea unui alt act în domeniu – “Legea pentru reglementarea repausului duminical şi a sărbătorilor legale”, prin care patronii erau obligati să acorde, în afara repausului duminical, a unui număr suplimentar de 11 zile de repaus, corespunzător sărbătorilor legale stabilite prin lege.
