Podul lui Traian a fost construit de arhitectul Columnei, Apolodor din Damasc, pe Dunărea de Jos, în apropiere de oraşul Drobeta Turnu Severin, într-un timp ce nu a depășit doi ani de zile, lucrarea fiind încheiată în anul 106. Construcția a fost necesară pentru a ajuta trupele romane conduse de Traian să transporte proviziile necesare celei de-a doua campanii militare de cucerire a Daciei regelui Decebal.
Podul roman de la Drobeta Turnu Severin rămâne una dintre cele mai grandioase construcţii de această factură din întreaga antichitate. Pentru construcţia acestui pod, mai mulți ingineri din legiunile romane au lucrat după planurile celebrului arhitect Apolodor din Damasc, folosind materiale de mai multe texturi şi tehnici speciale.
O lungime de peste un kilometru
Pentru ridicarea podului, construit cu o lungime de 1134, 5 de metri, au fost necesare 20 de picioare, placate cu blocuri uriașe de calcar, amplasate în albia fluviului – atât pe malul Serbiei de astăzi, cât şi pe malul românesc – realizate din materiale dure, unele având o compoziție ce, nici astăzi, nu a fost deslușită.
Partea superioară a podului a fost făcută din bârne (lemn de stejar), care aveau o înălţime de trei metri, iar lăţimea construcției avea 14, 5 metri, cee ace înseamnă că era suficient pentru a asigura tranzitul soldaţilor, a caravanelor de negustori care traversau regiunea etc.
Romanii au deviat cursul fluviului, acum aproape 2000 de ani
Din toate datele, se pare că pentru a abate cursul Dunării în amonte de zona unde urma să fie ridicat podul, au fost montate un fel de opritoare ale apelor fluviului.
Mai trebuie spus că aproape de zona unde era făcută construcția, se află Insula Şimian, a cărei prelungire se bănuiește că ajungea, atunci, până la pod. Mai mult, observațiile arată prezenţa unui banc de nisip, care ajunge până în dreptul podului, ceea ce trimite la posibilitatea ca unele dintre picioare să fi fost construite chiar pe această limbă de nisip, probabil într-un moment în care apele Dunării au fost extrem de scăzute.
În prezent, specialiștii dispun de mărturia unor descrieri indirecte, ce cuprind și specificații tehnice datorate autorilor Cassius Dio, Tzetzes, Chiliades şi Procopius din Caesareea. Toate surse vorbesc despre dificultăţile serioase care au făcut ca ridicarea podului să nu fie o misiune dificilă.
În lucrarea lui Cassius Dio – „Istoria romană”, se dau multe detalii despre profilul tehnic al construcţiei, multe din informații fiind confirmate de măsurătorile și expertizele moderne.
„Se vorbeşte şi despre faptul că imediat după moartea Împăratului Traian şi după ce Hadrian devine împărat al Imperiului Roman acesta este sfătuit de consilierii săi să distrugă partea superioară din lemn a podului prin incendiere de teamă ca acest pod să nu fie folosit de triburile dacice libere de la nord de Dunăre pentru a invada provinciile romane din sudul Dunării. Însă având în vedere faptul că provincia romană Dacia fiinţează până la sfârşitul secolului al III-lea, este de presupus că această construcţie nu putea să fie abandonată în perioada lui Hadrian, adică în perioada între 117-138, cât a domnit acest împărat. Probabil a fost refăcut şi devenind funcţionabil unde la sfârşitul secolului al III-lea, când o dată cu retragerea administraţiei romane din Dacia este posibil ca această construcţie să fi fost abandonată”, precizează Marin Neagoe Iulian, muzeograf la Muzeul Regiunii Porţilor de Fier.
Secretul rezistenţei, rețeta unui ciment special
Rezistenţa zidăriei incluse în construcție a fost asigurată, fără îndoială, de proporțiile de mortar folosit la construcţia podului, un material care avea proprietăţi hidraulice, Ceea ce înseamnă că se întărea rapid și foarte bine atunci când venea în contact cu apa.
De altfel, piciorul Podului, care a rămas martor, a rezistat impresionant tuturor condițiilor care ar fi dus la distrugerea lui, secretul fiind mortarul folosit care provenea ori din Italia, ori era produs aici, prin arderea unor marne (roci sedimentare compuse din carbonat de calciu și argilă), la temperaturi foarte ridicate, în cuptoare speciale.
În prezent, se păstrează din Podul lui Traian un fragment al piciorului de pod pe malul Serbiei şi, resturile celuilalt picior şi ale portalului pe malul românesc (Drobeta).
Romanii au marcat finalizarea podului printr-o placă memorială romană -”Tabula Traiana”, lungă de 4 metri lungime și cu o înălțime 1,75 metri, fiind amplasată pe partea sârbească, cu fața spre malul românesc. Pe placă este inscripționat un text în limba latina, care a fost tradus în modul următor: ”Împăratul Nerva fiul divinului Nerva, Nerva Traian, Augustus, Germanicus, Pontifex Maximus, investit de patru ori ca Tribun, Tatăl Patriei, Consul pentru a treia oară, excavând roci din munți și folosind bârne de lemn a făcut acest pod.”
Apa trece, pietrele (mai) rămân…
– În anul 1856, cei 20 de stâlpi rămași din construcție încă se mai puteau vedea, când nivelul Dunării era foarte scăzut.
-În anul 1906, Comisia internațională a Dunării a hotărât să distrugă doi stâlpi care încurcau navigația.
– În 1932 mai erau 16 stâlpi rămași sub apă, dar în anul1982 numai 12 dintre aceștia au mai fost găsiți de arheologi, restul de 4 fiind, cel mai probabil, probabil luați de apă între timp.
– Pe Columna lui Traian se poate vedea o imagine stilizată a podului, dar în imagine se observă mai puțini piloni.
-Ruinele celorlalţi piloni sunt, încă, sub apă.
Podul lui Traian este un monument istoric ce face parte din Patrimoniul cultural național (nr. 16, cod MH-I-m-A-10047.04)
