La Porumbacu de Sus (Țara Oltului, județul Sibiu) a funcționat vreme de trei secole una din cele mai importante glăjerii din Transilvania. Actul de naștere a fost momentul în care principele Gabriel Bethlen a adus, în anul 1619, meșteri sticlari de la Murano, Veneția, pentru a lucra „cristal”, sticlă fină cu pereți subțiri, transparentă și incoloră, spre deosebire de sticla verzuie, „sticla de pădure”, numită în documente „promiscue” sau „țărănească”, cu impurități și bule, prelucrată deja pe plan local.
Noii meșteri au impus aici, pe lângă știința realizării noului tip de sticlă, formele și tehnicile de prelucrare și decorare venețiene, vestite în toată Europa. Majoritatea pieselor reprezentative pentru producția de la Porumbacu de Sus din secolele XVII-XVIII (ochiurile de sticlă, paharele cu picior și cilindrice, cănile, canceele, carafele, sticlele pentru depozitat băutura, sticlele pentru oțet) sunt lucrate din această perspectivă tehnologică, în ceea ce se numește „façon de Venise”. Mai mult decât atât, trăsăturile stilului venețian de sticlărie (suprafețele canelate executate în optic, modelările plastice complicate, cu toarte arcuite și butoni, baza de susținere a pieselor accentuată cu inele franjurate, spiralarea firelor de sticlă colorată de exemplu) au fost extinse și la piesele din „sticlă de pădure”, care au fost mult mai numeroase în glăjeria de aici, ca de altfel și în celelalte ateliere din Transilvania.
Sticlarii de la Porumbacu de Sus, străini sau autohtoni, s-au dovedit iscusiți și în prelucarea sticlei colorate, care se obținea prin adăugarea la pasta sticloasă de oxizi metalici, dintre care cei mai frecvent folosiți au fost oxidul de cupru pentru sticla rubin (roșie), oxidul de cobalt pentru sticla albastră și cenușa de oase pentru sticla opalină.
În același timp, meșterii au fost ingenioși în decorarea obiectelor de sticlărie, stăpânind tehnici cunoscute în marile ateliere de sticlărie din Italia și Boemia: filarea, gravarea și pictarea. Filarea consta în combinarea unor baghete de sticlă colorată cu un balon de sticlă incoloră. Cu ajutorul cleștelui, se trăgea din baghetă un fir care se lipea de vârful balonului. Prin rotirea continuă în același sens al țevii de suflat, firul din baghetă se lipea prin înfășurare pe balon, obținându-se spirale regulate. Sticla gravată se obținea prin tăierea și zgârâierea unor părți de pe suprafața pieselor cu ajutorul unor discuri abrazive (tocile) în funcție de ornamentul dorit iar pictarea sticlei se realiza cu email monocrom sau policrom cu ajutorul unei pensule.
Muzeul de Etnografie Brașov expune un canceu din a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, produs în glăjeria de la Porumbacu de Sus, din sticlă opalină, albă, suflat în formă, piriform, cu gât cilindric și gura larg evazată, prevăzut cu toartă fină și cu baza franjurată cu nuanțe albastre. Decorul de culoare rubiniu-roșu este „pieptănat” și spiralat, realizat la cald din sticlă filată pe tot corpul canceului.
Sursa: Muzeul de Etnografie Brașov
Ligia Fulga – Sticla transilvăneană în secolele XVII-XVIII. Soluții tehnice, tendințe artistice, Editura Economică, București, 2004.
