Dobrogea zilelor noastre cunoaşte o renaştere spirituală deosebită. Uitate de vremuri, multe dintre locurile sfinte din ţinutul apostolic dintre Dunăre şi Mare au fost aduse la lumină.
Lăsând în urmă plaja aglomerată a Costineștiului, la capătul unui drum mărginit de o parte și de alta de verdeaţă, se află mânăstirea Sfînta Elena de la Mare. În stânga este marea, iar în dreapta o linie de cale ferată. Ajuns în fața bisericii, porțile larg deschise pentru oricine dau, parcă, o senzație de liniște sufletească, de împăcare. De la intrare observi câtă muncă se deprinde într-un astfel de loc. Grădina este plină de legume, într-o ordine de admirat, iar potecile împânzite cu flori pe margini. O amenajare cu totul aparte și binecuvântată, atâta timp cât în pustietatea asta găsiți o fântână cu apǎ rece și limpede. Biserica nu este foarte încăpătoare, însă interiorul este foarte curat şi orice detaliu este bine pus la punct. Priveliştea, liniştea şi faptul că mănăstirea este amplasată departe de orice zgomot al oraşului, care ţi-ar distrage atenţia, sunt avantaje pentru oricine ajunge aici. Vara se amenajează în curte un loc special unde se ţin slujbele, astfel pot participa cât mai mulţi credinioşi, biserica fiind destul de mică în interior. Biserica Mânăstirii „Sfânta Elena de la Mare” adăpostește moaște ale Sfântului Nifon, Patriarhul Constantinopolului și ale Sfinților Mucenici Zotic, Atal, Camasie și Filip de la Niculitel, județul Tulcea.
Scurt istoric
În anul 1921, Principesa Elena, mama regelui Mihai, a donat 100 hectare pentru înfiinţarea unei mănăstiri de maici, cu hramul Sf. Împărați Constantin şi Elena.
Prima mențiune a acestei mănăstiri apare în anul 1934, atunci se pomenește despre Mănăstirea Sfânta Elena de la Mare, iar episcopul Gherontie al Constanței amintește despre acest lăcaș de cult ca fiind unul modest format din stareție, paraclis, clopotniță pe stâlpi și o fântână. Sfințirea mănăstirii a fost realizată și în prezența cunoscutului istoric Nicolae Iorga. În mănăstire trăiau măicuțe care însă din anul 1930 sunt înlocuite de către călugări, ca urmare a numeroaselor atacuri piraterești de la malul mării care le puneau viața în pericol. Starețul călugărilor și a mănăstirii era Eraclie Tautu, acesta a avut grijă ca viața din mănăstire să se dezvolte armonios de-a lungul anilor. Însă în urma decretului din anul 1959 mănăstirea se închide și este dărâmată de către comuniști, iar pe pământurile acesteia se ridică satul care primește numele de Schitu. Așezământul monahal se reînființează în anul 1990 cu ajutorul financiar și moral al măicuței Maria Vasile care își vinde casa și toate proprietățile și începe construirea mănăstirii. Arhiepiscopul Tomisului, Înalt Prea-Sfințitul Lucian Florea, sfințește în luna mai a anului 1996 locul în care urmează să se construiască noul lăcaș de cult, iar doi ani mai târziu se târnosirește biserica cu hramul Sfinților Împărați Constantin și Elena.
Mânăstirea oferă cazare şi masă pelerinilor pe timpul verii, iar din anul 2015 aici s-a înfiinţat un centru medical de recuperare.
Sursa: merg.in, audiotravelguide.ro
