Născut la 22 decembrie 1869, la Iași, Nicolae Ghika-Budești aparține acelei generații de creatori care au înțeles că modernizarea României nu se poate construi prin negarea trecutului, ci prin recuperarea și reinterpretarea lui. Descendent al vechilor familii boierești Ghica și Cantacuzino, din care au provenit numeroși domnitori, viitorul arhitect a crescut într-un mediu în care istoria, arta și conștiința apartenenței culturale erau valori fundamentale.
Tatăl său, Eugen Ghika-Budești, pictor cu o carieră discretă, dar recunoscută în cercuri artistice internaționale, iar pe linie maternă înrudit cu Theodor Pallady și cu arhitectul G. M. Cantacuzino, i-au oferit un cadru intelectual fertil. Această moștenire dublă, aristocratică și artistică, va marca întreaga sa operă, inclusiv printr-o pronunțată sensibilitate moldovenească.
Formarea europeană a unui arhitect român
Educația lui Nicolae Ghika-Budești urmează traseul clasic al elitei românești de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Studiile începute în Elveția și continuate la Paris sunt completate, în țară, de formarea tehnică la Școala de Șosele și Poduri din București, unde îl are profesor pe inginerul Anghel Saligny. Desăvârșirea profesională are loc la Paris, între 1893 și 1901, la École des Beaux-Arts, în atelierul lui Victor Laloux. Aici intră în contact cu marile modele arhitecturale europene, pe care nu le va prelua mimetic, ci le va adapta sensibilității și tradiției românești.
Stilul Ghika-Budești și ecourile Moldovei medievale
Opera sa se înscrie în curentul neoromânesc, alături de Ion Mincu și Petre Antonescu, însă stilul lui Nicolae Ghika-Budești se distinge printr-o amprentă personală clar și ușor de recunoscut. Influențele arhitecturii moldovenești din secolele XV–XVI, epoca lui Ștefan cel Mare și Petru Rareș, sunt evidente în materialele și formele utilizate. Cărămida aparentă, discurile ceramice smălțuite, elementele neogotice, arcul-potcoavă desenat cu acoladă superioară și turnul-foișor de inspirație monahală alcătuiesc un limbaj arhitectural coerent. Cromatica fațadelor – dominată de roșul cărămiziu, verdele ceramicii și tonurile deschise ale tencuielii – conferă clădirilor sale o identitate caldă și solemnă.
(Biserica greco-catolica ”Sf. Vasile cel Mare”, Bucuresti 1908-1912)
Universitatea din București – un proiect al continuității
Cea mai cunoscută intervenție arhitecturală a lui Nicolae Ghika-Budești este extinderea Palatului Universității din București. Construcția originală, proiectată de Nicolae Orăscu și finalizată în 1869, devenise insuficientă în contextul dezvoltării învățământului superior. Primele lucrări de extindere au început în 1912–1913, în colaborare cu tânărul arhitect Duiliu Marcu, dar au fost întrerupte de Primul Război Mondial. Reluate după 1924, ele au dus la construirea aripii dinspre strada Edgar Quinet, finalizată în 1928 și destinată Facultății de Litere. Intervențiile lui Ghika-Budești au păstrat echilibrul dintre monumentalitate și armonia ansamblului.
Arhitect, profesor și protector al patrimoniului
Dincolo de activitatea de proiectare, Nicolae Ghika-Budești a avut un rol esențial în protejarea monumentelor istorice. Între 1906 și 1943 a activat ca arhitect-șef al Serviciului Tehnic și consultant al Comisiunii Monumentelor Istorice, devenind una dintre cele mai autorizate voci în domeniu. Activitatea sa didactică, desfășurată timp de aproape trei decenii la Școala de Arhitectură, a format generații de arhitecți pentru care tradiția reprezenta o sursă de inspirație, nu un obstacol. În paralel, Ghika-Budești s-a afirmat ca autor de studii fundamentale de istoria arhitecturii.
(Muzeul de Arta Nationala – azi Muzeul Taranului Român, Bucuresti)
Cercetătorul arhitecturii românești
Lucrarea Evoluția arhitecturii în Muntenia și Oltenia, publicată în Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, rămâne una dintre cele mai valoroase contribuții la istoriografia arhitecturii românești. În aceste studii, analiza riguroasă se împletește cu respectul profund față de tradiție. Recunoașterea meritelor sale a venit în 1930, când a fost ales membru de onoare al Academiei Române.
Moștenirea unei viziuni
Nicolae Ghika-Budești s-a stins la 16 decembrie 1943, la București. A lăsat în urmă nu doar clădiri emblematice și studii de referință, ci și o concepție durabilă despre arhitectură: aceea că identitatea națională se construiește prin continuitate culturală. În piatra, cărămida și arcadele sale se regăsește o Românie care și-a transformat trecutul într-un proiect de viitor.
