În timpul războiului ruso-româno-turc din anii 1877-1878, bătrâna Dobroge a căpătat un aspect dezolant. Numeroşi locuitori s-au refugiat temporar în stânga Dunării, spre a scăpa de jafurile şi excesele otomane, iar o mare parte din musulmani – turci, tătari, cerchezi – au părăsit provincia, odată cu retragerea armatei otomane spre sud. Majoritatea populației româneşti a rămas însă pe loc şi s-a opus atât distrugerii Tulcei de către trupele otomane, cât şi arderii cartierului musulman din Hârşova și altor represalii împotriva populației turcești.
Înfrângerea forţelor militare otomane în războiul din 1877-1878 a consfințit independența de stat a României şi reintegrarea Dobrogei în vechile hotare ale țării de care aparținuse, înaintea cotropirii otomane. După semnarea Tratatului de la Berlin, în iulie 1878, au început pregătirile pentru instalarea administrației româneşti în Dobrogea.
La propunerea lui Mihail Kogălniceanu, guvernul a hotărât înființarea unei comisii care să examineze și să raporteze starea materială a locuitorilor dobrogeni, formele de administrație, necesitatea înființării şcolilor şi a altor instituții publice, cât şi situaţia geografică şi etnografică a provinciei.
Rezultatele obținute menționează că, în cele 57 comune din Dobrogea nordică şi centrală, sunt 80.891 locuitori, din care 45.502 români şi 35.389 de alte naționalități, ce împart 32 de şcoli şi 59 de biserici.
Măsurile pregătitoare s-au intensificat în prima jumătate a lunii noiembrie, pentru ca în a doua jumătate a aceleiaşi luni să se poată efectua instalarea propriu-zisă a autorităților româneşti în provincia dintre Dunăre şi Mare.
Prin mai multe decrete domnești, la 13 noiembrie au fost numiți prefecții, administratorii de plăşi, căpitanii de porturi și alți funcționari administrativi, s-au deschis credite extraordinare pentru deplasarea şi remunerarea lunară a acestora şi, totodată, s-a sancționat Regulamentul privind organizarea administrativă a Dobrogei.
14 noiembrie 1878, ziua când Dobrogea a redevenit țară română
Ziua de 14 noiembrie 1878 a fost aleasă pentru trecerea primelor unități militare româneşti în Dobrogea. În acea zi, domnitorul s-a deplasat la Brăila spre a trece în revistă trupele care urmau să intre în Dobrogea prin acel punct şi a le însoți. Pentru a participa la festivitate, la Brăila venise primul-ministru, I.C. Brătianu, generalul Gh. Angelescu, comandantul diviziei destinate Dobrogei şi alte oficialități civile, militare și eclesiastice. Cu această ocazie, s-au desfăşurat în oraş şi în port manifestații entuziaste ale mulțimii, care a aclamat cu urale nesfârșite armata învingătoare în luptele de la Plevna. Autoritățile locale au ținut discursuri de bun sosit domnitorului şi trupelor române, iar domnitorul s-a adresat direct armatei: „Astăzi, voi puneți piciorul pe acest pămînt care redevine țară română. Voi nu intrați în Dobrogea ca cuceritori, ci intrați ca amici, ca frați ai unor locuitori care de acum sunt concetățenii voştri. Ostaşi, în noua Românie, voi veți găsi o populațiune în cea mai mare parte română. Dar veți găsi și locuitori de alt neam, de altă religiune, care toți au drept deopotrivă la protecțiunea, la iubirea voastră.”
Primele măsuri luate în sprijinul locuitorilor Dobrogei au fost cuprinse într-o proclamație ieşită din condeiul lui Mihail Kogălniceanu, semnată de domnitor şi de toți miniştrii. Se anunța desființarea dijmei „de orice natură pentru anul 1879″, precum şi suprimarea ori înlocuirea altor impozite, prin dări mai uşoare. Proclamația a fost bine primită de locuitori, care și-au manifestat simpatia față de trupele şi autoritățile civile româneşti.
Primele unități româneşti au debarcat pe malul drept al Dunării în după-amiaza zilei de 14 noiembrie, în zona Ghecet, azi Smârdan, județul Tulcea. A doua zi, a fost îmbarcată, tot la Brăila, pe şlepuri, remorcate de șalupe şi alte vase, coloana pentru Cernavodă, iar a treia zi și coloana pentru Tulcea. La transportul trupelor au fost folosite atât vasele flotilei române (comandată de locotenent-colonelul Ioan Murgescu), cât şi unele vapoare străine, puse la dispoziție de Compania austriacă de navigație pe Dunăre sau de alți proprietari.
Manifestaţii impresionante ale populației au avut loc atât la venirea trupelor, cât şi la instalarea propriu-zisă a autorităților civile româneşti, şi ele s-au declanşat spontan nu numai prin orașe, ci şi prin sate şi târguri. De pildă, la 23 noiembrie, când trei companii de vânători au trecut prin satul Ostrov, trupele au fost primite de populație cu cel mai mare entuziasm, tineri şi bătrâni i-au îmbrățișat pe ostaşi, ca pe adevărați frați, iar la Mahmudia bucuria locuitorilor a fost manifestată şi prin focuri de artificii.
Instalarea propriu-zisă a autorităților româneşti în Dobrogea a avut loc între 18 şi 28 noiembrie 1878, când principalii funcționari, numiți din timp, şi-au luat posturile în primire. Prefecții au fost instalați oficial la 23 noiembrie, iar în zilele următoare şi administratorii de plăși și polițiștii din oraşe.
Iată cum redă constituirea autorităților George I. Auneanu, unul din primii funcționari români, controlor fiscal la Casseria Generală de „Küstendje”:
Am fost printre cei dintâi (funcţionari români) care au păşit pe pământul „Dobrogei” şi apoi la „Küstendje”, cu trei zile înainte de venirea armatei române, aici în oraş.
În Administraţie şi justiţie, în toate localităţile Dobrogei figurau funcţionari, aproape toţi bulgari, veniţi din Basarabia, Bulgaria şi chiar din Brăila, foşti funcţionari români; de la aceste personalităţi s-a făcut predarea serviciilor către autorităţile române, după constituirea lor.
Cum era împărțită administrativ Dobrogea și ce atribuții aveau primele autorități locale
Regulamentul de organizare administrativă, întocmit de ministrul de interne C.A. Rosetti, prevedea că teritoriul Dobrogei se împarte în trei județe: Tulcea, Kiustengea şi Silistra Nouă. Județul Tulcea se compunea din patru plăşi: Tulcea, Sulina, Măcin şi Babadag. Județul Kiustengea din trei plăşi: Mangalia, Kiustengea şi Hârșova, iar județul Silistra Nouă din două plăşi: Medgidia şi Silistra Nouă. În oraşe şi târguri se înființau poliții. Fiecare sat forma o comună, care era administrată de un primar, asistat de un consiliu de patru persoane, alese de către consătenii lor „conform obiceiurilor localităţii”. Prefectul – ca reprezentant al guvernului – deținea puterea publică şi îi avea în subordinea sa pe toți funcționarii administrativi şi poliţieneşti. El era obligat ca de două ori pe lună să raporteze guvernului asupra îmbunătățirilor şi reformelor ce le considera necesar a se introduce în legislația locală. Administratorii de plăşi aveau aceleaşi îndatoriri ca şi prefectul. În privința primarului, se prevedea că el va fi numit de prefect dintre cei cinci locuitori aleşi ai comunei, că religia nu este un obstacol la numirea lui şi se va căuta să se dea preferință, la alegere, cultului celui mai numeros.
Primul prefect al județului Kiustengea a fost numit Remus Opreanu, care până atunci îndeplinise funcția de procuror general la Curtea de apel din Bucureşti. În județul Tulcea, funcția de prefect i s-a încredințat lui George M. Ghica, fost ministru, iar la Silistra Nouă generalului Tobias Gherghel, de asemenea fost ministru.
Dacă instalarea administrației româneşti a fost primită cu mare bucurie de populație, iar la Constanța și Tulcea – în zilele de 23-26 noiembrie cu adevărate serbări, greutățile ce le-au avut de întâmpinat noile autorități s-au dovedit foarte mari de la început. Primele rapoarte ale prefecților arătau că războiul pustiise cu desăvârşire zone întregi ale Dobrogei, aducând numeroase sate „în cea mai jalnică privelişte”. Lipsa vitelor, a hranei locuitorilor, a clădirilor pentru şcoli şi alte instituții, a drumurilor publice erau probleme ce se impuneau a fi rezolvate de urgență. De pildă, la prefectul județului Constanța, Remus Opreanu, soseau mereu, solicitând ajutor, „numeroși locuitori din comunele rurale sărăcite complet din cauza războiului, şi reduşi a deveni muritori de foame”, iar la începutul lunii decembrie 1878 a venit „în masă” populația din trei sate tătăreşti „cerând de mâncare”; el i-a ajutat cu mijloacele sale proprii” şi totodată a insistat ca guvernul să ia măsuri grabnice pentru ameliorarea situației întregii populații aflate în mizerie.
Surse:
„Instalarea administrației românești în Dobrogea după Războiul de Independenţă” – N. Adaniloaie și Georgeta Lungu – Studii și articole de istorie XXXV – XXXVI, 1977
Amintiri asupra trecutului „Küstendge – Constanţa”: 19 – 23 noiembrie 1878 – George I. Auneanu, Tip. „Speranţa”, Constanța 1937
