Chilia Veche este acel sat din delta Dunării despre care am auzit cu toții, dar care pentru mulți rămâne doar un punct undeva pe hartă, învăluit în legende și mister. În Chilia ajungi fie cu navele de pasageri care circulă între Tulcea și Periprava, fie folosind drumul de piatră și pământ care pornește din Tudor Vladimirescu, după ce treci cu bacul dinspre Tulcea, într-un safari de aproximativ 70 kilometri, cu peisaje surprinzătoare, printre fazani, vulpi, cirezi de vaci și cai sălbatici.
Satul liniştit de astăzi a cunoscut, cândva, o viaţă tumultoasă. Chilia Veche a fost un important punct strategic, de unde se putea supraveghea navigaţia în zonă, dar şi comerţul care se desfăşura în bazinul vestic al Mării Negre. Dovezi de locuire umană apar încă din neolitic. Mai târziu, Herodot pomeneşte de braţul Chilia, afirmând că pe el se făcea transport de mărfuri, semn că era bine cunoscut de navigatorii epocii sale. Aici, grecii au construit cetatea Achillea, în secolul IV î.Hr.
Primul document care menţionează numele Chilia aparţine perioadei împăratului bizantin Constantin Porphirogenetul. Ceva mai târziu, geograful arab Idrisi (1514), menționează în lucrarea sa, întitulată „Desfătarea omului“ (apărută la Palermo, la curtea regelui sicilian Roger), că aşezarea era amplasată într-o câmpie roditoare, cultivată cu grijă de locuitorii săi, care aveau proprietăţi mari, bine udate, deci avea o viaţă înfloritoare.
Menţiuni asemănătoare, care confirmă însemnătatea aşezării Kilia Vechia, găsim în harta apărută în secolul XVII la Amsterdam, intitulată „Exactissima totius Danubii fluvi tabula“. De asemenea, episcopul latin din Nicopol, Petru Stanislavov, descria în amănunt oraşul-cetate, arătând următoarele: Cetatea are două porţi de fier şi două punţi care se ridică, e locuită exclusiv de 1600 turci, în 300 case, cu 4 moschei. Suburbiile sunt foarte întinse; în ele se cuprind 500 case de tătari, sau 3000 de oameni şi 5 moschei de lemn, 400 case de schismatici de diferite naţiuni sau 1600 de oameni, două biserici şi 3 case de catolici, plus 5 alte de raguzani, de toţi unii şi alţii, 30 suflete.
Dintr-un izvor mai vechi, care se referă la expediţia emirului din Efes, Umur Beg, între 1335-1339, aflăm că satul Chilia făcea parte din Valahia, fiind situată la graniţele estice ale provinciei româneşti. Cronica acestei expediţii arată că „Paşa în fruntea a 300 de vase porneşte pe Marea Neagră… oamenii lui ajunseră la Chilia, la graniţa Valahiei şi prădară ţara. Când creştinii văzură sosirea lor, îşi dădură de ştire unii altora, prin mijlocul ierburilor aprinse. Ei sosiră, strângând mulţi ostaşi dar în lupta care avu loc, creştinii fură învinşi şi cei ce căzură prizonieri, fură ucişi cu toţii.“
Totuşi, perioada de apogeu a cetăţii, care avea rang de oraş, este atinsă în timpul ocupaţiei genoveze (secolele XIII-XIV). Genovezii au intuit rolul perfect pe care aşezarea îl putea juca în comerţul lor de la gurile Dunării şi s-au grăbit să o ocupe şi să o amenajeze, ajungând o colonie de prim ordin, condusă de un consul. Acest rol a fost sesizat şi de domnitorii români. Iancu de Hunedoara a făcut toate eforturile pentru a o stăpâni, iar Ştefan cel Mare a ridicat o cetate întărită pe malul stâng al braţului, distrusă în mare parte de ocupaţia bolşevică de după al doilea război mondial – într-o vreme, pe ruinele vechii cetăţi se construiseră silozuri pentru cereale.
Turcii au întărit, la rândul lor, cetatea Chilia, concepută ca un avanpost militar în coasta Rusiei, ceea ce a generat numeroase conflicte militare, care au provocat distrugeri materiale şi pierderi de vieţi omeneşti, scăzând totodată şi din siguranţa vieţii şi afacerilor, motiv pentru care Chilia Veche a intrat într-un declin economic.
În secolul XV, Chilia era port la Marea Neagră. De atunci şi până astăzi, în aproape 500 de ani, procesul de construire a deltei a fost extrem de rapid, gura de vărsare înaintând spre est cu aproape 40 kilometri. Acest fenomen a fost pus pe seama defrişărilor care s-au realizat în Europa Centrală în perioada medievală, fapt care a dus la o eroziune accelerată a solurilor şi accentuarea ritmului de colmatare.
Din aceeaşi cauză, vechile ruine ale cetăţii genoveze au fost acoperite cu aluviuni, fiind aduse la lumină întâmplător, când vreun sătean sapă un beci sau o fântână.
Trecând prin Chilia, în 1805, medicul englez Adam Neale afirma: „La extremitatea terenurilor joase care au avansat spre Pontul Euxin, am trecut prin faţa unui sat numit Kiliastara locuit de pescari, care au venit cu bărcile lor spre a ne oferi la vânzare peşte, iar noi am cumpărat 5 sturioni mari…”
După 1846, pe malul drept al braţului s-au stabilit familii de pescari, paralel cu cele de oieri din Basarabia, care au primit pământ şi scutire de dări din partea imperiului otoman. La sfârşitul secolului XIX, localitatea număra 2300 locuitori, ruşi şi români (1500 ruşi şi 540 români), la care se adăugau 60 bulgari, 30 greci, 130 evrei şi alte etnii. În acel moment, satul avea o şcoală, o biserică lipovenească şi una românească.
Dotarea satului era demnă de performanţele trecutului: 200 pluguri, 30 mori de vânt, 4000 de animale şi 10 meseriaşi. Pe lângă pescuit, localitatea avea un comerţ înfloritor, în 1893-1894 fiind înregistrate 66 nave care operaseră în portul Chilia, unde se importau coloniale şi produse manufacturate şi se exporta peşte proaspăt sau sărat şi afumat.
Numele satului este forma modificată a grecescului Achillea, acesta fiind atribuit în onoarea eroului Ahile, care era venerat pe Insula Şerpilor, unde se înălţase un templu în cinstea lui. Pe insula amintită, pe care grecii o numeau Leuce, legendarul erou troian şi-ar fi serbat nunta cu frumoasa Elena, eveniment la care au luat parte – conform legendei – numeroase zeităţi, între care şi Neptun, zeul mărilor.
Între legende și adevăr, între ape și pământ, Chilia Veche rămâne un loc plin de farmec, unde timpul parcă s-a oprit, și te îndeamnă să te lași cucerit, ca marinarii genovezi, de frumusețea sa.
Sursa: Gheorghe Băisan – Dicționarul localităților din județul Tulcea, Biblioteca Județeană Tulcea
