În anul 1935, gazetarul Mircea Damian nota: „Este tulburător de frumos Bucureștiul aflat sub zăpadă. Pe alocuri se văd tramvaiele alunecând ca niște jucării. Nu le auzi, și-ți par cu atât mai curioase jucăriile astea, singurele care se mișcă în orașul ăsta mare, cu zăpadă, cu etaje și cu coșuri. Viscolul îngrămădește nămeții în uși, răsucește în plină stradă automobilele, îngheață motoarele, și vuiește ca un nebun scăpat din cămașa de forță în orașul aproape pustiu. În Cișmigiu, lacul este ca o oglindă și totul alb”.
Iernile secolului trecut, în București, erau adevărate spectacole. Capitala era mai veselă ca în orice alt anotimp, chiar mai veselă decât primăvara. La prima ninsoare, toată lumea era la Șosea, în clinchetul săniilor cu clopoței, iar lacul Cișmigiu se transforma într-un frumos patinoar, așa cum nota și gazetarul Mircea Damian. Nici gerul, nici stratul generos de nea nu speriau locuitorii urbei să iasă la săniuș.
Mai târziu, în 1954, Bucureștiul a fost lovit de „marele viscol”. În prima săptămână a lunii februarie atât capitala, cât și întreaga țară erau sub zăpadă. Troienele măsurau 5 metri înălțime. Regulile de dezăpezire erau foarte bine stabilite: „În primă urgenţă se curăţă partea carosabilă a străzii, iar pe cele cu tramvaie se va degaja întîi pe partea cu cele două linii de transport şi cîte un metru în plus, pe stînga şi pe dreapta”. Zăpada era obligatoriu depozitată doar pe scuaruri şi pe terenurile virane: „Este interzis a se arunca zăpada în gurile de canal, precum şi a scoate zăpada din curţi în stradă şi nu se va depozita pe partea carosabilă!”
Această iarnă a ramas în istorie ca fiind una dintre cele mai dure, cu episode de viscol unde viteza vântului a depășit 120 km/h. Au rămas ca amintiri o sumedenie de imagini cu tramvaie înzăpezite, cu oamenii, soldații care dezăpezeau și cu munții uriași de zapadă de pe străzile capitalei.
Cu prilejul acestui strat de zăpadă, școlile capitalei aveau o grijă deosebită pentru organizarea a cât mai multor concursuri de săniuș, patinaj sau ski. În presa vremii găsim câteva exemple pozitive în această direcţie, mai multe instituții bucureştene de învăţămînt, precum școala din raionul Grivița Roșie, au reușit să extindă patinajul în rândul elevilor. În acelaşi timp, pe o porţiune a lacului Băneasa a fost amenajat un alt patinoar, unde sunt iniţiaţi în acest sport mai bine de 100 de elevi.
Fără a neglija întrecerile de săniuș, aflăm că în școala din raionul N. Bălcescu, la catedra de educație fizică s-a manifestat o deosebită preferință pentru întrecerile de săniuș. Astfel că, în cadrul a trei runde, au trecut probele de săniuș peste 150 de elevi.
Suita exemplelor pozitive ar putea continua. Din păcate, ea este întreruptă de alte exemple care ilustrează interesul scăzut în abordarea sporturilor de iarnă în unele școli bucureștene, ca de exemplu: „la Şcoala medie nr. 5 Mihail Sadoveanu“: „Nimic deocamdată”, la şcoala profesională „Electromagnetica”: „Am început Spartachiada cu probele de tenis de masă şi şah. Săniuşul şi patinajul — mai târziu”.
Text: Ionuț Banu, muzeograf, Muzeul Dr. Nicolae Minovici – Muzeul Municipiului București
Surse: „Oglinda lumii”, nr. 7 din ianuarie 1933; „Sportul popular”, nr. 4381, februarie 1964.
Muzeul Municipiului București – Palatul Șuțu.
