În perioada 1877-1878, flotila fluvială a României, ce avea în compunere canoniera „Fulgerul”, nava „România”, iahtul „Ştefan cel Mare”, şalupa „Rândunica”, mai multe şlepuri şi baterii de artilerie de coastă, deservite de peste 300 de marinari, au participat la acţiuni militare în cadrul Războiului de Independenţă, fiind printre primele flotile din lume care au folosit torpile cu şcondru şi mine fluviale.
Pe Dunăre, în zona canalului Măcin, în timpul Războiului de Independență s-au dus lupte grele, între forțele navale turcești și cele ale României. Imperiul Otoman era a treia forță maritimă a lumii și avea pe Dunăre nu mai puțin de 23 de nave de război, dintre care cinci erau monitoare cuirasate de o forță extraordinară pentru acele timpuri. Rusia solicită ajutorul Marinei Române pentru a deplasa nave în zonă, iar printre vasele militare trimise pe Dunăre se număra și șalupa torpiloare Rândunica.
Șalupa de numai 15 metri fusese construită în anul 1875 la Șantierul Naval „Yarrow” din Londra, și avea un deplasament de doar 9 tone.
În noaptea de 13/14 mai 1877, Rândunica atacă monitorul Duba Sefi, o navă mult mai mare, cu un deplasament de 2500 tone. Potrivit istoricilor otomani, Duba Sefi se numea de fapt Hivzi Rahman, acesta fiind numele care apare în documentele militare ale eșecului de la Măcin.
Maiorul Ioan Murgescu, viitor amiral al Flotei și Comandant al Marinei Militare, era atunci atașat pe lângă comandantul Flotilei ruse de Dunăre și a participat, împreună cu ofițerii ruși Dubasov și Sestacov, la elaborarea planului de atac asupra grupării de nave otomane aflate pe canalul Măcin. Ziarul „Telegraful” din 17 mai 1877, a remarcat: comandantul român a contribuit mult la succesul acestei acțiuni, distrăgând atenția turcilor.
Pentru această strălucită faptă de arme, maiorul Ioan Murgescu a fost distins cu Ordinul rus „Sf. Vladimir”, clasa a IV-a, cu spade și rozetă, fiind primul ofițer din Armata română decorat de țarul Rusiei în această campanie militară. Ulterior, pe 30 mai 1877, principele României, Carol I, comandantul suprem al armatei române, l-a decorat cu Ordinul „Steaua României”.
După acțiunea de la Măcin, Ioan Murgescu a participat cu navele „Rândunica” și „Fulgerul” la instalarea unor baraje de mine pe Dunărea de Jos, pentru a proteja Brăila împotriva unor eventuale atacuri ale navelor otomane care ar fi putut ieși din canalul Măcin.
Iată cum descrie comandorul Aurelian Negulescu, bazându-se pe relatările oficiale, atacul curajos de la Măcin și scufundarea puternicei nave turcești:
În fața Măcinului se găseau ancorate monitoarele turcești Fet-ul-Islam, Duba Seifi şi Kiligi-Ali. Flotila rusească de atac se afla la Brăila și era alcătuită din șalupele: Cesarevici (Rândunica românească) cu 14 oameni, comandată de Dubasoff; Xenia cu 9 oameni, comandată de Şeştakoff; Gigit cu 8 oameni, de Persin și Cesarevna cu 9 oameni, de Bal; toate armate cu torpile de scondru.
Am dat ordin ca șalupele să meargă una după alta, de-a lungul malului, micșorând iuțeala când inamicul va fi în vedere, spre a nu face zgomot, mărind-o în clipa atacului.
Voi ataca cel dintâi, urmat de Şeştacoff; Persin va fi gata să ne vină în ajutor; Bal va sta în rezervă.
Dacă reușesc, Şeştacoff va ataca vasul al doilea, Persin îl va urma, Bal gata de ajutor, iar eu în rezervă.
Noaptea, 25 spre 26 Mai 1877, era luminoasă, deși nori subțiri învăluiau luna. Mașinile cam făceau zgomot, dar orăcăitul broaștelor era așa de puternic, încât îl înăbușea. Monitoarele apărură la orizont, Duba-Seifi în mijlocul brațului, Kiligi-Ali la stânga lui și, puțin mai înainte, aproape de mal, Fet-ul-Islam.
Când mă găseam cam la 130 m, mă îndreptai spre cel mai apropiat, urmat de Şeştakoff. Cam la 60 m furăm simțiți și un puternic «Kâm dâr o»? (Cine e acolo?) strigat de santinela turcă, ne-o dovedi. Ca s-o înșelăm, răspunsei «sâzgân adam» (De-al nostru); dar fie accentul, fie că, după cum am aflat mai târziu, trebuia să răspund «ianangi deil» (Nu sunt străin), ne-am trădat; santinela trase un foc și servanții de la tunuri săriră la piese; o grindină de obuze și gloanțe se năpustiră asupra noastră. Nu mai era de așteptat: cu plină viteză mă repezii în monitor, lovindu-l între centru și partea dinapoi: o groaznică detunătură se auzi… Torpila găurise vasul de jos în sus, apa năvălea în el, o flacără strălucitoare lumină cerul și o enormă jerbă de apă ridicată în înălțime, împreună cu sfărâmături din bastiment, căzu acoperind mica șalupă și trântind jos, unii peste alții, oamenii din echipaj.
Comandai «maşina înapoi»; mecanicul, cu mâna strivită, manevră mașina, ajutat de maiorul Murgescu și șalupa, jumătate sub apă, ieși din vâltoarea monitorului care se scufunda ușor.
Marinarii turci fugiră spre partea dinainte, trăgând cu tunul de acolo. Un obuz rupe pupa lui «Gigit», un altul îi sfărâmă apoi și prova; Persin se îndreptă spre mal, spre a da apa afară. La plecare i se încurcă elicea în rădăcinile de la mal, degajându-se cu mare greutate.
Ordon lui Şeştakoff să dea al doilea atac: «Xenia» se aruncă nebunește, lovindu-l în partea dinainte: o a doua gaură se deschise, explozia fu și mai îngrozitoare, sfărâmăturile de mobilier copleșiră mica șalupă.
Plecarea noastră fu mai grea decât atacul. Pompa cu aburi nu prididea apa ce intra în șalupa mea; a trebuit să pun toți oamenii la găleți. Elicea «Xeniei» se încurcă în sfărâmăturile monitorului, iar Turcii, nemaiavând tunuri, trăgeau cu puștile, pe când monitorul în zece minute se duse la fund, înghițind cu el întreg echipajul. Broaștele, care câteva clipe amuțiseră, își reluară concertul lor.
Noi ne-am retras spre ziuă, în ciuda celorlalți doi camarazi, care nu avură parte să atace: ar fi fost o încercare fără folos, pe când acum ne întorceam cu șalupele aproape intacte și fără a fi pierdut un om măcar, după ce am dat la fund un monitor.
Drept răsplată, Dubasoff și Şeştakoff fură decorați cu ordinul Sf. Gheorghe, Murgescu cu Sf. Vladimir, Persin cu Sf. Stanislas și Bal cu Sf. Ana.
Eroismul militarilor români a fost ulterior lăudat de toate marile puteri ale Europei, iar episodul a rămas în istorie drept celebrul “atac de la Măcin”. Orașul tulcean a rămas în istoria Războiului de Independență și grație unui alt episod: pe 14 noiembrie 1878, armata română și membri ai Guvernului de la București au trecut pe sub un arc de triumf aflat la Măcin, celebrând unirea Dobrogei cu țara.
Surse:
Dobrogea 1878-1928, Cincizeci de ani de vieață românească, București, 1928
Forțele Navale Române, www.navy.ro
