Când spui Hans Christian Andersen, te gândești imediat la basmele copilăriei: Crăiasa zăpezii, Fetiţa cu chibrituri, Mica sirenă, Hainele cele noi ale împăratului, Răţuşca cea urâtă, Degeţica, Soldăţelul de plumb, etc. Danezul Andersen (1805-1875) a fost mai mult decât un talentat povestitor. A fost poet, romancier, dramaturg, libretist de opere, dar mai ales, a fost un scriitor pasionat de aventură. Multe din cărțile sale sunt dedicate călătoriilor făcute în Germania, Franța, Anglia, Grecia, în Orient și țările dunărene.
Drumurile l-au adus și în România, prilej cu care a descris popasurile făcute la Kustenge (Constanța), Giurgiu și Orșova (unde a stat în carantină), drumul cu trăsura spre Cernavodă, înfățișarea exotică a păstorilor valahi și priveliștile de pe malurile Dunării, în croaziera spre Cazanele Dunării. Nu doar o dată, admirând natura, casele țărănești, turlele bisericilor, Andersen remarca, pe drumul său de întoarcere din Orient, că aici începe Europa. Danezul era fascinat de exotic, de contrastul Orient–Occident.
Călătoria celebrului autor prin Europa a început pe 31 octombrie 1840 şi s-a încheiat pe 22 iulie 1841, iar impresiile sale de călătorie au fost publicate la Copenhaga, în 1842. Volumul „En Digters Bazar” („Bazarul unui poet”) este considerat unul din cele mai frumoase volume de călătorie, o capodoperă a expresivității, pitorescului și detaliilor poetice.
Aventura lui Andersen în România este descrisă în capitolul intitulat „Orientul”, iar o relatare a vizitei sale este făcută 100 ani mai târziu de Marcel Romanescu, în Revista Fundaţiilor Regale nr.1 din ianuarie 1941. Romanescu redă impresiile celebrului scriitor danez despre ținutul dintre Dunăre și Marea Neagră, care era pe vremea aceea sub stăpânire otomană.
În Constantinopol, Andersen cunoaște întâmplător un compatriot din Copenhaga, căsătorit cu o româncă. Dornic să cunoască ceva nou și interesant, Andersen se hotărăște să călătorească spre casă, pe calea Dunării. Pe vremea aceea, călătoria pe Dunăre se putea face în două moduri: fie pornind pe gurile Dunării spre Galați, unde rămâneai șapte zile în carantină, după care urma o altă carantină la Orșova; fie oprindu-te la Constanța, ca să străbați Dobrogea pe cale terestră până la Cernavodă, iar de acolo pe apele Dunării. Și cum se zvonea că turcii năvăliseră în bisericile din Niș și Sofia, omorând mii de femei și copii, Andersen alege drumul cel mai scurt, prin Constanța.
Era în luna mai, 1841. Din cauza ceții, căpitanul vasului aruncă ancora în plină mare. Malul lipsit de case și copaci se ivește la răsăritul soarelui.
Constanța (Kustenge) e așezată pe un mal scund, cu stânci de calcar și scoici. Niciun copac, niciun tufiș. Doar câteva colibe, fără geamuri, cu acoperiș de stuf și pământ, înconjurate de un zid de piatră. Un steag flutură, câteva femei privesc de sub văl sosirea navei, iar tătarii pornesc strigând să întâmpine pasagerii.
Debarcaderul este făcut din blocuri de piatră trântite unul peste altul, printre care s-au pus grămezi de alge, să niveleze puțin locul. Colibele de pământ par făcute în grabă. Toată coastă seamănă a pustiu, cu locuințe răsărite curând.
Câteva care, trase de boi, duc bagajul la han, iar călătorii le urmează, pe jos. Hanul, deosebit de curat, avea un pridvor cu acoperiș de stuf, ce ducea la odaia principală, rezervată pasagerilor de la clasa I.
Devastată de ruși, în 1809, Constanța lăsa impresia că jaful avusese loc cu doar câteva săptămâni în urmă, spune Andersen. Pe strada mare se înșirau case, pe jumătate dărâmate. Acoperișul sau etajul ieșit în afară se rezema de o bîrnă așezată pe o coloană cu capetele de marmură. O singură moschee, ruinată și aceea, cu minaret de scânduri văruite. O cafenea murdară, cu pridvor în stradă pentru turcii impasibili, ce-și fumau narghileaua, sorbind cafea. Câțiva săraci zdrențăroși, cu barbă lungă, turban, caftan și papuci, cutreierau străzile strigând: băligar de ars! Lemne nu se găseau, decât la câteva mile depărtare.
Foarte aproape de oraș se vedeau urme însemnate, rămase din valul lui Traian, despre care se zice că se întindea de la Marea Neagră până la Dunăre. Cât se vede în depărtare, numai mare sau stepă nesfârșită. Nicio casă, niciun foc de păstori, nicio turmă de vite, niciun semn de viață. Numai câmp verde, fără sfârșit.
Legenda spune că una din cele mai frumoase străduțe din vechiul Kustenge l-ar fi inspirat pe Andersen să scrie celebra sa poveste „Fetița cu chibrituri”. Străduța „lată cât o palmă” descrisă de el a fost asociată cu Stradela Vântului. În realitate, actuala Stradelă a Vântului nu exista la momentul vizitei lui Andersen, ea s-a format după construirea caselor de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, dar este o legendă frumoasă.
Lângă Constanța, scriitorul danez descoperă câteva lanuri neîngrădite, unde creștea grâul, nu mai mare decât iarba, și de aceeași culoare.
Pe malul mării, Andersen găsește o barză moartă, barza copilăriei, a poveștilor și romanelor sale. Ceața se ridică, iar scriitorul se grăbește spre han. Masa, foarte gustoasă, necrezut de ieftină, este servită de hangiul austriac Toma Radicevici. După masă, bagajele sunt încărcate în care mari de lemn, trase de boi, ce urmau să ajungă a doua zi la Cernavodă.
Andersen își reia plimbarea pe malul mării, să strângă pietre și scoici. La întoarcerea spre han, vizitează o colibă de tătari, cu acoperiș de stuf înfipt în pământ. Se strecoară pe brânci în odia joasă, care i se pare mai degrabă un horn. Pereții dispăreau în ceață, totul în jur se pierdea în fum. O tătăroaică tânără, fără văl, stătea lângă foc și frigea carne, pe o frigăruie. Trăsăturile îi erau aspre, dar trupul și atitudinea erau deosebite.
A doua zi, în zori, plecarea. Țăranii sosesc cu cai valahi iuți, iar convoiul pornește, avându-l în frunte pe hangiu, în vechea sa uniformă austriacă.
Ajuns la lacul Karasu (n.red. Lacul Karasu nu mai există în prezent. În urma lucrărilor efectuate între 1857–1859 pentru construirea căii ferate Cernavodă–Constanța, sistemul de lacuri și mlaștini al văii Carasu a fost drenat și modificat radical. Mai târziu, traseul a fost transformat prin construirea Canalului Dunăre–Marea Neagră, care urmează în mare parte vechea Vale Carasu), Andersen notează legenda după care acest canal ar putea fi ușor de amenajat, deși o cale ferată i se pare mai ieftină.
Convoiul trece pe lângă niște întărituri din vremea ultimului război cu rușii, unde haite de câini sălbatici găseau răcoare vara și căldură iarna.
În mijlocul stepei, un cimitir turcesc dispărut: pietre albe sparte, din care una singură mai poartă turban. Niciun chiparos, niciun tufiș să umbrească morții. Satul a dispărut. (…)
Călătorii însetați beau apă din jghiaburi pline de lighioane. Andersen își înmoaie doar batista, lipind-o de buze. Se opresc apoi la un han, beau cafea și scot din merindele aduse de ei. Hanul era nelocuit. Călătoria continuă în goană, dar priveliștea se schimbă: zarea se ridică, vestind podișul. Curând, se văd în depărtare pășunile Munteniei.
Cernavodă este, în opinia lui Andersen, un model de oraș în decadență, unde casele se întrec în frumusețe pitorească. Vede acoperișuri din trei rogojini, din care atârnă un buchet de trestii, sau sprijinite de-a dreptul în pământ. Mulțime de copii năvălesc pe uși, unii cu desăvârșire goi.
Steagul austriac flutura pe vaporul unde călătorii aveau să găsească o sală cu oglinzi, cărți și divane, fructe și vin, spre bucuria tuturor.
Călătoria continuă pe Dunăre, iar Andersen continuă să descrie oamenii care călătoresc alături de el, localitățile românești și bulgărești pe lângă care trece: Silistra, Turtucaia, Giurgiu, Rusciuc, Zimnicea, Nicopole, Lom-Palanka, Vidin, Cladova, Orșova, apoi malul sârbesc și cel unguresc, până când ajunge la Viena.
La aproape două sute de ani de la vizita sa în Dobrogea otomană, călătoria lui H.C. Andersen rămâne un episod autentic din istoria secolului al XIX-lea. Fie că a pășit sau nu pe Stradela Vântului, povestitorul Andersen a scris o pagină fascinantă despre Constanța de odinioară, ce continuă să ne inspire.
Sursa: Revista Fundațiilor Regale nr.1/1941
