În 1885, la câțiva ani după Războiul de Independență și instalarea administrației românești în Dobrogea, Constanța era o comună urbană, încă destul de izolată de restul țării. Abia în 1890 începea construcția Podului de la Cernavodă, inaugurat în 1895.
Până atunci, însă, dura aproape două zile să ajungi de la București la Constanța. Cu toate acestea, Constanța era stațiune turistică, iar vara atrăgea turiști din întreaga țară. Marea și climatul marin erau considerate benefice pentru refacerea sănătății. Ilustru vizitator, Mihai Eminescu ajunge la Constanța, în vara anului 1882, suferind de migrene, insomnii, epuizare fizică și nervoasă – lucra intens ca ziarist la Timpul, cu un program solicitant.
Chiar dacă se confrunta cu probleme legate de infrastructură, la finele anilor 1880 Constanța se dezvolta continuu, de la an la an. Dacă în 1882, orașul număra peste șase mii de persoane, în 1896, Constanța ajunge la zece mii de locuitori, iar în 1905, numărul de locuitori depășește 15.000 de persoane. Orașul de la malul mării atrăgea ca un magnet.
Una din cele mai impresionante mărturii de călătorie despre ținutul Dobrogei ne lasă bănățeanul Vicențiu Grozescu, autorul articolului „Unsprezece luni în Orient”, publicat în revista Familia, în anul 1887.
Deși titlul sugerează o călătorie amplă prin Orient, partea publicată în Familia descrie în mare măsură Dobrogea, pe care Grozescu a vizitat-o în 1885, la câțiva ani după unirea provinciei cu România.
Grozescu privește Dobrogea prin ochii unui intelectual bănățean format în spațiul central-european și descrie populația foarte diversă (turci, tătari, români, bulgari etc.), peisajele și orașele, insistând asupra contrastului dintre ceea ce considera „Occidentul” și „Orientul”.
Tomisul lui Grozescu – un oraș al începuturilor
Anticul oraș de la malul mării îl fascinează pe Grozescu, încă de cum acesta ajunge în oraș:
„Era ora 9 de seară când trenul intră în Gara Constanța, unde de regulă te așteaptă populația orașului cu o simpatie familiară. Nici că ai aștepta să întâmpini aici un oraș atât de plăcut și cu un aranjament european. Guvernul român a depus aici mari sacrificii ca să renască acest oraș, pururea comercial și de mare interes. A pavat străzile, a edificat o catedrală de o frumusețe și un stil rar; a lăsat a se construi școli, hoteluri, cazărmi; a renovat portul unde zilnic îmbarcă o mulțime de corăbii productele române; cu un cuvânt, a curățit ca Hercule grajdurile lui Augias și a plantat aici în Orient cultura română de nou.”
Comparația făcută de Grozescu se referă la una din muncile eroului grec Hercule, care s-a înțeles cu regele Augias să curețe într-o singură zi grajdurile în care acesta avea mii de vite. Cu puterea sa uriașă, Hercule schimbă cursul a două râuri, Alpheus şi Peneus, făcându-le să treacă prin mijlocul grajdurilor şi, astfel, tot gunoiul din grajduri este dus de ape, până la lăsarea serii.
Tomisul lui Ovidiu – un oraș al exilului
Grozescu ne lasă câteva informații inedite despre poetul latin Ovidius și exilul său la Tomis:
„Ovid Nasone era născut la Sulmona, din părinți nobili, și pe timpul lui August și Horațiu era unul din cei mai căutați poeți ai Romei. S-a căsătorit de două ori, însă ambele căsătorii au fost nefericite, din cauză că Ovid era prea licențios și avea un amor cu Corina, pe care el o și căuta, cât de frivol. Se bănuiește că Corina era de fapt Iulia, fiica lui August.
În al nouălea an d. Chr., un edict imperial fără veste ordonă lui Ovid să părăsească Roma și să plece la Tomis, la cea mai extremă frontieră a imperiului. Ce a putut fi cauza exilului său, nici până azi nu se poate cunoaște cu pozitivitate. Singur Ovid declină în mod involuntar și dubios cauza exilului săi la Tomis; dar unii istorici dau cu socoteală pricina a fire: amorul său rușinos cu Livia, nevasta lui August; sau cunoștința ce o poseda Ovid despre amorul neiertat al lui August cu fiica sa Iulia; despre el a făcut aluzie în Ode (Ars amandi). Această carte, în timpul exilului său, la ordinul lui August, a fost scoasă din librăriile publice.
Ovid, în etate de 60 ani, în al optulea an al exilului său a murit adorat de poporul get, a căror limbă o vorbea și în care scrisese poeme adresate lui August, pentru a-și redobândi libertatea; dar se vede că ura și cauza urgiei sale era de o natură neîmpăcată, căci după moartea lui August, nici Tiberiu nu i-a dat libertatea de a se întoarce la Roma.”
Când Grozescu ajunge în Dobrogea, Constanța începea să fie modernizată. El nu vede un oraș izolat la capătul lumii, ci unul aflat în transformare. Pentru el, Tomisul antic este deja Constanța modernă, un loc unde Orientul și Occidentul se întâlnesc. Dacă Ovidiu spunea: „Am fost trimis la marginea lumii”, Grozescu pare să spună: „Am ajuns într-un loc unde începe o lume nouă.”
Imaginea Orientului
Fascinat de obiceiurile musulmanilor întâlniți la Constanța, autorul descrie amănunțit, în schița sa de călătorie, cum decurgeau zilele de post și de sărbătoare ale acestora:
„Era chiar Ramazanul (post) musulmanilor. Un zbierat melancolic se auzea la anumite ceasuri, din minaretele geamiilor. (…) Muftiul, un hoge bătrân cu caftan verde, cu turban alb și barbă albă ca zăpada, luase locul său vizavi de niște inscripțiuni în turcește și strigă din când în când Allah. (…) În atari rugăciuni și cântări își petrec ei toate zilele postului, mâncând numai spre ora 9 seara niște mâncăruri făcute anume pentru ei.
După 8 săptămâni, din partea Padișahului din Stambul se anunță Bairamul (ziua nașterii lui Mohamed). Atunci e bucurie, e toată lumea îmbrăcată în fesuri noi, la toată casa se taie berbecul, pe străzi umblă fel de fel de scamatori, de comedianți, de lăutari turcești, de precupeți cu baclavale și fidea și auzi salutarea lor: Alechim sallam.”
Bănățeanul Grozescu își continuă călătoria prin satele dobrogene, pe care le descrie cu aceeași fascinație, în tablouri extrem de pitorești:
„Treceam prin sate tătare, de o stare proastă și cu o populație abia existândă, murdară și afumată de fumul puturos. La toate casele se puteau vedea bucăți de carne de cal și roiul de muște bâzâind pe ele, pe care le alungă un moș tătar cu cenușă, sau cu o creangă de spini. Un singur arbore nu se poate vedea în jurul caselor, și nici îngrădituri nu se fac. (…)
E grozav, e temerar să înnoptezi pe pustietățile acestea, unde zile întregi nu afli decât niște câșle bulgărești și d-ale mocanilor noștri, ai căror dulăi mai că te scot din lădoiul trăsurii. Întâlnești ici-colo ciopor de cămile uriașe, mușinând după buruieni, și auzi zbieretul și clopoțelele nenumăratelor turme de oi, adunate pe lângă cășăriile grecoteilor veniți din Asia, să prepare cașurile fierte și sărate otravă.”
Fabuloasă sursă de informații pentru istoria Dobrogei, schița de călătorie „Unsprezece luni în Orient” conturează o perioadă istorică extrem de importantă, dar din care ne-au rămas destul de puține portrete și peisaje descrise atât de amănunțit. Vicențiu Grozescu a reușit să surprindă farmecul oriental al vechiului Kustendje, ce urma să apună, lăsând loc unui oraș modern, cu vibrații și ambiții occidentale.
Pentru Ovidius, Tomisul este sfârșitul lumii romane, un loc al exilului și al înstrăinării.
Pentru Grozescu, Constanța este începutul Orientului românesc, un spațiu al transformării.
În ambele cazuri, orașul este un simbol al graniței dintre civilizații. Azi, este rândul vostru să îl descoperiți.
Sursa: Revista Familia, nr.4/1887 și 5/1887.
