Dealul Dervent a avut o importanţă strategică de-a lungul istoriei, aici a existat un străvechi vad de trecere care le oferea posibilitatea celor care-l stăpâneau să controleze orice încercare de traversare a Dunării dinspre Câmpia Bărăganului în Dobrogea.
Până în anul 1998, numele dealului şi al cetăţii Dervent era pus în legătură cu termenul de origine turcă ce înseamnă „trecere” sau „pasaj”. Se pare însă că numele este mult mai vechi decât se credea. Ar fi de origine slavonă şi însemna „lagăr”, fiind în legătură cu cetatea romană de aici care adăpostea şi un lagăr – o garnizoană de ostaşi menită s-o apere de barbari. În secolul al VI-lea, sub presiunea avarilor, slavii au fost nevoiţi să se retragă în stânga Dunării şi au ajuns în număr mare în apropierea lagărului roman de aici, căruia i-au dat numele „Dervent”.
Bogăţia şi varietatea materialelor arheologice descoperite aici demonstrează faptul că dealul Dervent a fost locuit aproape în toate perioadele istorice. Astfel, din secolul al II-lea datează o piesă de marmură folosită în trecut pentru jertfe, reîntrebuinţată mai târziu de creştini, iar din secolul al VI-lea numeroase cruciuliţe care dovedesc existenţa unei comunităţi creştine. S-au descoperit, de asemenea, morminte cu schelete şi inventar funerar datând din secolele IV-VI, precum şi o necropolă din secolul al XI-lea, care se pare că deservea şi cetatea Păcuiul lui Soare, unde nu este cunoscută existenţa vreunui cimitir din această perioadă.
Chiar dacă la Dervent urmele arheologice preced cu mult era noastră – primele datând din epoca neolitică (~5500-2000 î.Hr.) – şi cu toate că aici a fiinţat în secolele II-III d.Hr. o aşezare romană, noua fortificaţie trebuie pusă în legătură cu ridicarea în anii 971-976 a cetăţii Păcuiul lui Soare, căci în acelaşi timp cu aşezarea de pe insulă se pare că a fost construită şi cea de pe vârful dealului Dervent. Deşi de o factură mult mai modestă – o fortificaţie de piatră înconjurată de un şanţ de apărare pe trei laturi, a patra folosind ca limită râpa naturală – cetatea a avut un rol important, dublând pavăza bizantină a malurilor Dunării.
Cele două cetăţi, Păcuiul lui Soare şi Dervent, construite faţă în faţă, aveau, probabil, pe lângă menirea de a controla cursul Dunării şi pe aceea de a împiedica eventualele concentrări de trupe în preajma Durostorum-ului, centru important al politicii bizantine la Dunărea de Jos în secolele X-XI.
Pentru ridicarea cetăţii din insula Păcuiul lui Soare au fost deschise mai multe cariere de piatră, în jurul cărora s-au format aşezări omeneşti. Masivul de calcar din zona dealului Dervent a furnizat aproximativ 10% din volumul de piatră necesar respectivei construcţii. Judecând după volumul de rocă furnizat, după calitatea acesteia, precum şi după distanţa mică faţă de locul construcţiei – fapt care limita transportul la simpla traversare a Dunării – cariera de piatră de la Dervent a fost una dintre cele mai importante pentru ridicarea masivei cetăţi de pe insulă.
Spre deosebire însă de Păcuiul lui Soare, unde vieţuirea a încetat între 986-1001, în cazul cetăţii de pe dealul Dervent nu există temeiuri pentru a presupune o astfel de întrerupere. Ea îşi încetează însă pentru totdeauna existenţa în anul 1036, fiind distrusă de către pecenegi o dată cu cetăţile Capidava şi Dinogeţia-Garvăn.
Devastarea cetăţii Dervent a fost urmată de părăsirea definitivă a aşezării, populaţia care a supravieţuit atacurilor pecenege fiind dusă în captivitate sau refugiindu-se în aşezările din apropiere. Este foarte probabil ca explozia demografică înregistrată la Păcuiul lui Soare în acest timp să fi fost tocmai o consecinţă a distrugerii şi părăsirii cetăţii Dervent.
Sursa: Dervent.ro
