În 1878, populaţia oraşului Constanța era compusă majoritar din greci şi tătari, apoi armeni, bulgari, turci şi evrei sefarzi. Aflăm de la George I. Auneanu, unul dintre primii funcționari români, care erau lăcașurile de cult existente în acea perioadă:
În oraş nu s-au găsit locuitori români decât cei după venirea armatei. Locuitorii oraşului aflaţi la anexare erau binevoitori faţă de români, şi-i primeau cu plăcere în locuinţele lor; mai ales că, mai toţi locuitorii, în excepţie turcii şi tătarii, fiind în contact cu agricultorii români din stânga Dunării, veniţi mai de mult timp pe aceste locuri, cunoşteau limba românească.
Biserici au fost: Greacă, Catolică, Armeană şi Bulgară, care sunt şi în prezent, iar Geamii mai multe din care principală era cea din str. Carol de acum. Sinagoga, nu mai cea din str. C. A. Rosseti unde erau case vechi de scânduri şi pe la anul 1882-1883, a început a se clădi casele «Aleon» iar nu că ar fi existat înaintea venirii românilor, după cum susţin unii istorici.
Tot de la George I. Auneanu aflăm cine au fost primii conducători ai administrației publice locale:
După ocuparea oraşului cu trupe române – 23 Noembrie 1878, odată cu constituirea diferitelor instituţii de stat, au sosit şefii de autorităţi şi funcţionarii respectivi, între care-mi amintesc:
La administraţie:
Remus Opreanu, prefect
Mihail Coiciu, director
George Brătăşanu, administrator (subprefect)
Luca Elefterescu, idem
Ion Russescu, ajutor de administrator
Ion Valaori, translator
Ion Mironescu, poliţai, scurt timp, apoi l-a urmat
I. Cantuniari, idem, primul funcţionar român mort în Constanţa, la a cărei înmormântare a luat parte, clerul de toate confesiunile şi notabilităţile oraşului.
Andrei Dan, ajutor de poliţai
Remus Opreanu s-a dovedit un prefect cu idei avansate şi un bun gospodar. A înființat şcoli, o tipografie şi gazete locale. De asemenea, întrucât regulamentul îi permitea să prezideze şi adunarea consiliului comunal, el s-a ocupat şi de administrația oraşului Constanța. Astfel, la 12 decembrie, s-a constituit consiliul comunal, a luat deci ființă primăria oraşului Constanța, care — stimulată de prefect – s-a îngrijit de la început de pavarea străzilor, sistematizarea şi alimentarea oraşului cu apă, de dezvoltarea edilitară, de înflorirea comerțului şi industriei şi mai târziu de dezvoltarea portului Constanţa.
A rămas pe loc Căpitan al portului Nicolache Macri, proprietarul unor case mari şi frumoase pe acea vreme şi devenite apoi proprietatea lui C. Pariano. În aceste case a fost găzduit prinţul Carol (devenit rege) la venirea sa în «Küstendje», Persoana lui Nicolache Macri, avea ceva impunător, fiind un intelectual de seamă, cu multă trecere între orăşeni, şi în legătură şi cu Constantinopol. Între care „Hansohn” proprietarul vaporaşului cu două roți (ca la Dunăre care circula pe mare între Constanţa şi Constantinopol) şi Aleon mare bancher de acolo.
S-a constituit apoi administraţia comunală cu:
Anton Alexandridi, primar
Hafuz Regep, ajutor de primar înlocuit mai apoi de Ali Cadâr
Nicolae Mastero, secretar
Dionisie Contogiorgi, cassier
În decembrie 1878, au fost instalate plăcuțe cu denumirea străzilor orașului, și au fost numerotate casele, iar la începutul anului 1879 s-a făcut recensământul fiscal:
În calitate de controlor fiscal, funcţionând şi ca contabil şi controlor al judeţului pe lângă prefectură, am fost delegat în luna Decembrie 1878, cu supravegherea lipirei tablelor cu numirea străzilor şi numerotarea caselor din oraş. După aceasta, conform dispoziţiilor Ministerului de Finanţe, la începutul anului 1879, am procedat la facerea recensământului fiscal, având în comisiune şi pe Hafuz Regep, operaţiune care s-a efectuat pe întindere de la port toate străzile, până la actualul local de poştă, unde era piaţa şi oborul, deosebit strada «cărămidari», (pe atunci foarte populate, apoi surpată de mare) şi locuinţele mici ale căilor ferate (engleze) în care locuiau foarte mulţi funcţionari români, astăzi dărâmate şi locul transformat într-un mic parc.
Pe locurile din jurul unde se găseşte azi Divizia 9-a, erau numai râpe locuite de ţigani turciţi (foarte săraci) şi considerate ca periferie a oraşului fără importanţă, iar în partea de răsărit, era cimitirul creştin şi israilit, apoi litoralul mării.
Băile erau sub malul Tribunalului de astăzi.
În actuala grădină de sus, numită pe turceşte „Beledie” era pustiu şi se vânau prepeliţe. Acolo am făcut cunoştinţă cu sublocotenentul „Prezan” (actual Mareşal) care lucra la topografia oraşului sub conducerea Căpitanului Gr. Crăincianu (cumnatul său) devenit general.
Comercianţii mai de seamă erau: Dgeaburov, Bercovici, L. Lascaridi, Vuteras, Rondos, Luzi, Sol. Iafet, Miliaresi, Ralea Frangopolu, Hrisicos şi fraţii Violaos, toţi autohtoni.
Pe atunci, Bulevardul „Regina Elisabeta” (sus) începând din direcţia Cazinoului actual în locul căruia era apa mării, şi până la actualul hotel «Francez» era pustiu la venirea noastră. Aici erau aşezate bateriile cu tunuri ale ruşilor, pentru apărarea coastei.
Administrația comunală română a înființat școli primare, separat pentru băieți și pentru fete:
De băieţi, vis-a-vis de actuala casă, a d-lui Horia P. Grigorescu, având ca Director, C. Petrescu (adus de la Turtucaia), fiind şi translator oficial de limba turcă.
De fete, şcoala era vis-a-vis de actuala Bancă Românească având ca Directoare, D-na Melencovici.
Cămilele și catârii, mijloace de transport în Bărăganul „Dobrogei”
Puțini știu că, pe timpul Imperiului Otoman, transportul mărfurilor și muncile câmpului în Dobrogea se făceau cu ajutorul cămilelor și al catârilor. Cămilele au dispărut treptat, ultima consemnare a unei crescătorii de cămile datând din 1934. Aceasta se afla la Duranlar, la 17 kilometri de oraşul Kavarna, oraș aflat acum în Bulgaria.
Judeţul cu satele mici de pe atunci şi rare, în interior era un imens pustiu. Plugăria şi transportul se făcea cu Cămile şi Catâri.
Exceptând litoralul Dunării, unde plugăria se făcea aproape numai de români şi spre apus de bulgari, puţini turci şi tătari, restul pământului era aproape păşune, inundat de economi de vite şi oi (mocani) veniţi din Basarabia, din principat şi chiar din Transilvania.
Aceştia colindau întreg Bărăganul „Dobrogei”, plătind Statului taxă de cap de vită precum şi arenda terenului pe care-l lucra. De umbra vreunui arbore, nici pomeneală nu era, totul deschis şi supus vânturilor şi furtunilor de sezon.
Ion Bănescu, primarul cu idei îndrăznețe
Vizionarului Ion Bănescu i se datorează o serie de măsuri de modernizare a orașului Constanța: iluminatul public, Cartierul Românesc, înființarea școlii de învăţători şi institutori, amenajarea plajei Mamaia și construirea monumentalului edificiu Casinoul Comunal.
Inimosul şi marele Ion Bănescu, aflat la organizarea şi modernizarea oraşului, a fost cel dintâi care văzând larg, a obţinut împroprietărirea tuturor funcţionarilor, meseriaşilor şi muncitorilor români, formând astfel «Cartierul Românesc». În concepţia lui largă şi călăuzit de cel mai înalt sentiment naţional şi patriotic, a dorit ca partea de sus a oraşului, în formaţia lui, să fie alcătuită de Cartiere pur româneşti. Pentru acest considerent a făcut împroprietărirea.
N-a rămas aşa cum a dorit el fiindcă cea mai mare parte din cei împroprietăriţi şi-au înstrăinat locurile, vânzându-le nu la români, ci străinilor de neam şi limbă.
Tot concepţiei geniale a lui Ion Bănescu, i se datorează asemenea amenajarea plajei „Mamaia”, înprovizând clădirile de băi, după posibilitatea de atunci, şi totuşi imediat a devenit o staţiune balneară, de răsunet mondial.
La înfrumuseţarea acestei staţiuni a contribuit foarte mult şi primarul Titus Cănănău, care avea o predilecţie de-a inventa ceva mai atrăgător pentru sezonişti, la care lucrări, era secondat de credinciosul său arhitect şi amic, Nec. Longhin şi bineînţeles în marginea putinţei bugetare.
De asemenea şcolile monumentare unde astăzi se găsesc instalate şcoala normală de fete şi liceul de fete, cazinoul, lucrare monumentală şi întregul aranjament a părţilor de jos a oraşului sunt operele marelui Ion Bănescu.
Pot spune, fără să fiu contrazis, că modernizarea Constanţei începe de la Ion Bănescu.
Ca şi Ion Bănescu, şi primarul Virgil Andronescu, s-a ocupat mai mult pentru ridicări de şcoli şi în urmă bicerici, „Sf. Gheorghe”. Lui Titus Cănănău se datoreşte, pe lângă somptosul palat comunal, alinierea oraşului şi înfrumuseţarea Bulevardului „Regina Elisabeta” şi în care timp s-a contractat marea lucrare pentru întărirea malurilor, lucrare dată inginerului Grigorescu şi d-lui Francisc Lescovar, mare antreprenor.
Unirea Dobrogei cu România, în anul 1878, a reprezentat o etapă importantă pe drumul desăvârşirii unității naționale și statale româneşti. După instalarea administrației româneşti, Dobrogea a cunoscut o dezvoltare accelerată în toate domeniile, mai ales după construirea podului de la Cernavodă şi modernizarea portului Constanța. Bătrânele meleaguri dintre Dunăre și Mare, străbătute cândva de milesieni, genovezi, cămile și catâri, își spun în continuare poveștile, la fiecare colț de stradă și sub fiecare pietricică. Trebuie doar să știi să vezi și să asculți.
Surse:
„Instalarea administrației românești În Dobrogea după Războiul De Independenţă” – N. Adaniloaie și Georgeta Lungu – Studii și articole de istorie XXXV – XXXVI, 1977
Amintiri asupra trecutului „Küstendge – Constanţa”: 19 – 23 noiembrie 1878 – George I. Auneanu, Tip. „Speranţa”, Constanța 1937
Citește și: Pași prin istorie: Instalarea administrației românești în Dobrogea, după Războiul de Independenţă (I)
